Pune o fapta buna la temelia Clinicii Nera

marți, 10 februarie 2009

Părinţii uită

O induioşătoare , mişcătoare şi intimă spovedanie faţă de copilul care doarme, un fragment din Părinţii uită de Livingston Larned

Micuţule, ascultă-mă... Tu dormi cu obrazul în mânuşiţa ta şi buclele tale blonde lipite de fruntea ta umedă. M-am strecurat în camera ta... Vreau să-ţi fac o mărturisire... Adineauri am fost cam aspru cu tine. Dimineaţă, când te pregăteai să te duci la şcoală, te-am mustrat pentru că te mulţumeai să-ţi treci şervetul umed pe vârful nasului. Te-am certat pentru că ghetele tale nu erau făcute; am strigat când ţi-ai aruncat jucăriile pe jos. La dejun te-am certat iar: vărsai laptele, înghiţeai fără să mesteci, puneai coatele pe masă, întindeai prea mult unt pe pâine... La plecare, te-ai întors şi mi-ai zis La revedere, tată!. Şi ţi-am răspuns încruntând sprâncenele: Ţine-te drept. Întorcându-mă de la lucru, te-am urmărit pe drum, te jucai cu bilele, în genunchi, în praf, îţi rupseseţi ciorapii. Te-am umilit faţă de camarazii tăi când ţi-am poruncit să te duci înaintea mea acasa. Ciorapii costa mult; dacă ar trebui să plăteşti tu, ai avea mai multă grijă!
Îţi aminteşti, apoi? Te-ai strecurat sfios în biroul meu în timp ce lucram. Am ridicat ochii: Ce este?. N-ai răspuns nimic, dar într-un elan irezistibil ai alergat către mine şi ţi-ai aruncat braţele în jurul gâtului meu, strigându-mă cu acea devoţiune mişcătoare pe care Dumnezeu a înflorit-o în inima ta şi pe care răceala mea nu a putut-o împietri... Apoi ai fugit şi am auzit picioruşele tale alergând pe scară. Ei bine, fiul meu, atunci cartea mi-a alunecat din mâini şi o frică teribilă m-a cuprins. Iată ce a făcut din mine mania criticii şi a mustrărilor: un tată morocănos. Te pedepseam pentru că nu erai decât un copil. Nu-mi lipsea iubirea, dar aşteptam prea mult de la tinerețea ta. Te judecam după experienşa anilor mei.
Şi totuşi, este atâta generozitate, nobleţe şi loialitate în sufletul tău. Inimioara ta e vasta ca şi aurora ce urcă de sub coline. Nu-mi mai doresc decât elanul tău, spontan, pentru a-mi ura bună seara. Să uităm restul... Astă seară vin să îngenunchez, plin de remuşcări, lângă patul tău.
Ştiu că tu n-ai înţelege toate aceste, dacă le-ai auzi. Dar mâine, vei vedea, voi fi un adevărat tată, voi deveni tovarăşul tău. Voi râde când tu vei râde, voi plânge când tu vei plânge. Şi dacă îmi revine pofta de mustrări, îmi voi muşca limba şi nu voi înceta să repet ca o litanie: Nu e decât un copil... Un copilaş!
Am greşit. Te-am tratat ca pe un om mare. Acum când te privesc în pătuţul tău, ştiu bine că nu eşti decât un copil. Abia mai ieri erai în braţele mamei tale, cu capul pe umărul ei... Am aşteptat prea mult de la tine... Prea mult...

2 comentarii:

  1. in primul rand multumesc pt cuvintele scrise pe blogul meu leziunemedulara,am citit si eu pe aici, cam trist cam trist, iti trebuie ceva mai multa veselie pe aici:)) chiar daca uneori nu iti vine sa razi , trebuie un mecanism impotriva duritatilor vietii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mishu? Da, se pare ca imi gasesc timp sa scriu numai cand sunt trista, trebuie sa-mi arat si fata vesela, intr-adevar. Acum mi-am dat seama, ca mi-ai zis tu.
    Ma rog in continuare pentru tine si astept de la tine vesti din ce in ce mai bune!
    O sa-mi fac timp sa va povestesc si despre mecanismul meu impotriva duritatii vietii, promit.

    RăspundețiȘtergere

Fiti liberi sa-mi comentati gandurile