Pune o fapta buna la temelia Clinicii Nera

sâmbătă, 16 martie 2013

Canonul cel Mare - chemarea la pocainta

La inceputul Postului, ca un "debut" al acestuia, ca un "acordaj" inainte de "armonia" deplina, gasim Marele Canon de pocainta al Sfantului Andrei Criteanul. Impartit in patru parti, este citit la Vecernia cea Mare, in serile primelor patru zile ale Postului. Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plangere de pocainta care ne vorbeste despre proportiile si adancimea pacatului, tulburand sufletul cu jale, cainta si nadejde. Cu o maiestrie unica, Sfantul Andrei impleteste marile teme biblice - Adam si Eva, Raiul si caderea in pacat, Noe si Potopul, David, Pamantul fagaduintei si, in cele din urma, Hristos si Biserica - cu marturisirea pacatului si cu pocainta. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezavluite ca evenimente ale vietii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte indreptate spre mine si mantuirea mea, tragedia pacatului si a tradarii ca drama mea personala. Viata mea imi este prezentata ca o parte a luptei marete si atotcuprinzatoare dintre Dumnezeu si puterile intunericului care s-au razvratit impotriva Lui.

Canonul incepe in aceasta nota foarte personala: "De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase? Ce incepere voi pune, Hristoase, tanguirii acestei de acum?" Unul dupa altul pacatele mele sunt dezvaluite in legatura lor profunda cu drama continua a relatiei omului cu Dumnezeu; istoria caderii omului in pacat este istoria mea: "Ravnind neascultarii lui Adam, celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu, si de imparatia cea veacuitoare, si de desfatare, pentru pacatele mele." Am pierdut toate darurile dumnezeiesti; "Intinatu-mi-am haina trupului meu, si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si dupa asemanarea Ta, Mantuitorule, intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu dulcetile poftelor, si cu totul, toata mintea, tarana mi-am facut."

Astfel, patru seri, cele doua cantari ale Canonului imi amintesc iara si iara istoria duhovniceasca a lumii, care este si istoria mea. Ma ispiteste cu intamplarile si faptele hotaratoare ale trecutului a caror semnificatie si putere sunt oricum vesnice, pentru ca fiecare suflet omenesc - unic si de neinlocuit - se misca, ca sa spunem asa, catre aceeasi drama, se afla fata in fata cu aceleasi dileme fundamentale, descopera aceeasi ultima realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decat simple "parabole" - asa cum multi oameni cred - si "care gasesc deci acest Canon prea "istovitor", prea incarcat cu nume si intamplari nesemnificative! De ce sa vorbim, se intreaba ei, de Cain si Abel, de David si Solomon, cand ar putea fi cu mult mai simplu sa spun: "Am pacatuit"?

Ceea ce ei nu inteleg, totusi, este ca simplul cuvant pacat in traditia biblica si crestina are o incarcatura pe care omul "modern" este, pur si simplu, incapabil sa o cuprinda si care face ca marturisirea pacatelor sale sa fie ceva foarte diferit de adevarata pocainta crestina. Mediul cultural in care traim si care modeleaza conceptia noastra asupra lumii, exclude in fapt notiunea de pacat. Caci daca pacatul este intai de toate caderea omului de la o foarte mare inaltime spirituala, respingerea de catre om a "chemarii sale inalte", ce pot insemna toate acestea inauntrul unei culturi care ignora si neaga aceasta "mare inaltime" si aceasta "chemare" si care defineste omul nu ca pe cel "de deasupra" ci ca pe cel de "dedesubt" - o cultura care chiar si atunci cand nu il neaga fatis pe Dumnezeu este, in realitate, materialista pana in cele mai adanci structuri ale sale, care se gandeste la viata omului numai in termenii bunurilor materiale si ignora vocatia sa transcedentala?

Aici, pacatul este gandit intai de toate ca o "slabiciune" fireasca, datorata de obicei unei "neadaptari" care are la randul ei radacini sociale si care, prin urmare, poate fi eliminata printr-o mai buna organizare sociala si economica. Din acest motiv, chiar si atunci cand isi marturiseste pacatele, omul "modera" nu mai face pocainta; fiind sigur de justetea felului in care intelege religia, el ori insiruie formal incalcari formale ale unor reguli formale ori impartaseste "problemele" sale cu duhovnicul - asteptand de la religie un tratament terapeutic care il va face din nou fericit si "in randu-iala". in nici un caz nu putem vorbi aici despre pocainta ca despre cutremurarea omului, care, vazand in sine "imaginea" slavei celei de negrait", realizeaza ca a pangarit-o, a tradat-o si a alungat-o din viata sa pocainta, ca parere de rau, vine din adancimea cea mai profunda a constiintei omenesti; ca dorinta de reintoarcere, ca incredintare in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este indeajuns sa spui "Am pacatuit". Aceasta marturisire capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este inteles si trait in toata adancimea si tristetea sa.

Rolul si scopul Canonului cel Mare este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne provoaca cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale. Ea reface in noi spatiul spiritual fundamental in cadrul caruia pocainta devine din nou posibila. Cand auzim de exemplu: "Nu m-am asemanat, Iisuse, dreptatii lui Abel. Daruri primite nu ti-am adus Tie nici odinioara, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfa curata, nici viata fara prihana".

Intelegem ca istoria primei jertfe (cea a lui Cain si Abel - n.tr.), atat de lapidar amintita in Biblie, ne descopera ceva esential despre propria noastra viata, despre insasi fiinta umana, intelegem ca inainte de toate pacatul este respingerea vietii ca ofranda sau jertfa adusa lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, pacatul este respingerea orientarii divine a vietii, deci, acel pacat este, la originile sale, deviatia iubirii noastre de la telul sau final. Aceasta este descoperirea care face posibila marturisirea a ceva ce este atat de profund indepartat de experienta "moderna" a vietii si care acum devine atat de adevarat din punct de vedere "existential":

"Ziditorule, facandu-ma lut viu, ai pus intru mine trup si oase, si suflare de viata! Ci, o,Facatorul meu, Mantuitorule si Judecatorule, primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc."

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoasterea Sfintei Scripturi si priceperea de a ne impartasi din meditatiile asupra intelesurilor Canonului pentru noi. Daca astazi atat de multi oameni il considera plicticos si fara sens, aceasta e din cauza credintei lor, care nu se mai hraneste din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Parintii Bisericii, era izvorul credintei. Trebuie sa invatam din nou cum sa intram intr-o lume ca aceea descoperita de Biblie si cum sa traim in ea; si nu exista o cale mai buna catre aceasta lume decat Liturghia Bisericii, care nu reprezinta numai transmiterea unor invataturi biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viata.

Calatoria Postului incepe astfel cu o reintoarcere la "punctul de plecare" - lumea Creatiei, Caderii si Rascumpararii, o lume in care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu si reflecta slava Sa, in care toate intamplarile sunt indreptate spre Dumnezeu, in care omul gaseste adevarata dimensiune a vietii sale si, avand temelia in aceasta, face pocainta.

In sens crestin, asa cum se desprinde si din cantarile si rugaciunile Triodului, pocainta este intreaga lucrare de restaurare a fiintei noastre cazute in pacat, de intoarcere la starea cea dintai, dinainte de a pacatui. Este incercarea noastra de reasezare in randuiala a sufletului si a vietii noastre stricata prin pacat, dorinta de echilibrare dupa ce am pierdut directia sau echilibrul vietii. Pacatul intrat in noi ne aduce dezordine si neoranduiala, departare de Dumnezeu si stricarea firii. Pocainta nu face altceva decat sa ne readuca frumusetea, demnitatea si puritatea firii noastre de dinainte de pacat.

Pocainta inseamna o curatire permanenta si sistematic facuta a fiintei noastre, asa cum curatam un vas de pret, care s-a murdarit, inlaturand toate depunerile care il intineaza, il deterioreaza si-i acopera frumusetea sau asa cum ne curatam casele in care locuim, lucrurile si obiectele de care ne folosim, sau asa cum ne spalam trupurile. Daca ne curatim trupurile, cu atat mai mult este nevoie sa ne curatim si sufletele de zgura pacatului care se aseaza peste stralucirea lui.

Pocainta este un act complex care angajeaza intreaga noastra fiinta. Pocainta nu inseamna numai marturisirea pacatelor, cum suntem invatati sa credem, in general. Ea inseamna cutremurarea omului care, vazand inaltimea sau imaginea slavei dumnezeiesti din care a cazut, intinandu-o cu pacatul, tinde sa se intoarca ia frumusetea ei. Pocainta este o parere de rau care vine din adancimea cea mai profunda a constiintei omenesti, este dorinta de reintoarcere ca incredintare, in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, nu este deajuns sa spunem "am pacatuit", cum facem de obicei in spovedanie, ci marturisirea capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este inteles si trait in toata adancimea si tristetea sa.
In aceasta opera sau lucrare de curatire, crestinismul se indreapta cu incredere spre Maica Domnului: "in calea mantuirii indrepteaza-ma, de Dumnezeu Nascatoare, caci, cu pacate grozave, mi-am spurcat sufletul si in lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci, cu rugaciunile tale, spala-ma de toata necuratia". Pacatele savarsite in tot felul nu aduc decat intinarea sufletului, iar lenea e unul din cele mai grele.

Din cele sapte pacate capitale, lenea ne face sa ne irosim viata trupeasca si sufleteasca, nepretuind in nici un fel cel mai mare dar facut noua de Dumnezeu. Tensiunea omului pacatos creste si dorinta de indreptare devine tot mai puternica. Omul constientizeaza gravitatea pacatului care-i aduce acea cutremurare, trezindu-i in suflet teama de raspunsul pe care-l va da la infricosatoarea judecata. Singurul gand curat este ca sa ceara mila asemenea lui David si indurare de la Milostivul Dumnezeu.

Pocainta este mai intai un act de smerenie. in limba greaca, cuvantul care numeste pocainta este metanoia. Acest cuvant inseamna schimbarea gandului nostru, a atitudinilor sau conceptiilor noastre, a starii sufletelor prin indreptarea ei spre bine, spre a gandi numai ceea ce este corect sau bun si frumos. Cu acest sens il gasim atat in predica lui loan Botezatorul cat si in cea a Mantuitorului: "Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor!" (Matei 11,2).

Dar tot de la acest cuvant avem in romaneste pe cel de metanie. Ce este metania? Este o prosternare a noastra pana la pamant inaintea lui Dumnezeu, prin care ne recunoastem micimea si nimicnicia noastra; este o recunoastere a faptului ca am gresit si ca ne caim de greseala facuta, cerand iertare. Este o coborare din orgoliu. De aceea pocainta trebuie sa inceapa prin metanie, adica prin smerenie. Iar smerenia nu este altceva decat recunoasterea greselilor noastre.

Smerenia este convingerea sincera a neputintelor si a pacatoseniei noastre, inceputul si chezasia pocaintei. Omul cu adevarat smerit se gandeste mereu numai la pacatele, la lipsurile si cusururile lui, straduindu-se sa si le indrepte. Smerenia este ca o raza de lumina care, patrunzand in tainita inimii noastre, ne ajuta sa vedem praful si necuratia pacatelor si sa le dam afara din fiinta noastra.
Parerea de rau dupa aceasta frumusete, ca moment psihologic de mare importanta in procesul pocaintei, apare ca o constanta a intregului canon. Parerea de rau deschide izvorul lacrimilor de pocainta care are darul de a spala pacatele care au intunecat frumusetea noastra: "Spala-ma, Stapane, in baia lacrimilor mele ma rog Tie, alba facand haina trupului meu ca zapada", in spiritualitatea ortodoxa si in procesul pocaintei, lacrimile au avut un loc esential. Ele sunt un mijloc curatitor, o usurare a inimii, fiind recomandate de Sfintii Parinti. in cuvintele batranilor pustiei, "harul sau darul lacrimilor" este prezent ca idee peste tot.

Lacrimile sunt stari sufletesti de umilinta, de parere de rau pentru pacate. Sfantul Grigorie Palama numeste plansul, baie a iertarii precum si al doilea Botez. Caci, dupa cum in Biserica veche, in care sfintele se dadea cu adevarat sfintilor, a existat un botez al dorintei, echivalent - in cele din urma- cu insusi Botezul, tot asa lacrimile neincetate ale pocaintei, umilintei si dorintei dupa imparatia lui Dumnezeu, nu pot sa nu ne-o aduca si sa nu ne faca locuitorii ei. Lacrimile pocaintei nu sunt semn de slabiciune, proprii firilor slabe, femeilor si copiilor, cum se spune uneori, ci ele reprezinta fermitatea dorintei noastre, taria darurilor noastre dupa cele inefabile, puterea duhovniceasca ce dobandeste totul, agonisindu-si mantuirea.

N-au plans oare toti dreptii vechi si noi pentru bunatatile cele vesnice? N-a insotit insusi Domnul rugaciunea cu lacrimi in fata Golgotei celei aducatoare de curatie pentru tot neamul omenesc? Lacrimile nu sunt nici expresie a deznadejdei. Dimpotriva, credinciosii isi pastreaza, si atunci cand plang, increderea in ajutorul lui Dumnezeu cel atotindurator, asa cum se vede si din textul canonului: "Mana lui Moise ne facem sa credem suflete, cum ca Dumnezeu poate sa albeasca si sa curete viata cea leproasa; nu te deznadajdui dar, macar ca esti lepros".

In toate textele despre lacrimi se poate observa cu usurinta ca nu este vorba de o lepadare a optimismului natural, firesc al omului, ci este o amarnica luare in seama a stricaciunii si a pacatului, cum zice Arseniev. "Nu vom fi acuzati - zice Sfantul Ioan Scararu - pentru ca n-am facut minuni, pentru ca n-am fost teologi, pentru ca n-am avut vedenii, dar va trebui sa dam seama lui Dumnezeu pentru ca nu ne-am plans pacatele".

Increderea in Dumnezeu, care ne iarta pacatele pentru care plangem, nu presupune insa pasivitate si nici numai credinta, ci cere activitate si mai ales fapte bune. in aceasta privinta, canonul cel mare indeamna: "inalta-ti mintea, ca si cu aripi, cu lucrarea si cu gandirea", "Iarta-ma mai inainte de sfarsit, prin fapte bune si prin pocainta".

Curatit in felul acesta, prin pocainta, smerenie si lacrimi de umilinta si intarit prin fapte bune, credinciosul urca pe treptele scarii desavarsirii: "Scara pe care a vazut-o de demult marele intre Patriarhi, suflete al meu, este aratarea suirii cele de lucrare si a inaltarii gandului; deci de voiesti sa vietuiesti cu lucrarea si cu cunostinta si cu inaltarea gandului, innoieste-te". La lucrarea si agonisirea de fapte bune, ale milei trupesti si sufletesti, un rol hotarator il are, fara indoiala, postul, cu cele doua aspecte ale lui, trupesc si duhovnicesc.

Tot procesul de pocainta trebuie sa aduca innoirea si transfigurarea fiintei noastre si inceputul desavarsirii. Meditarea la cuprinsul canonului, descopera in noi ganduri cucernice, sentimente pioase si hotararea neinduplecata de a fugi de pacat si a imbratisa binele. De aceea, Canonul cel Mare reprezinta pentru noi o rugaciune cutremuratoare prin care, recunoscandu-ne nevrednicia, fugim totodata sa ne curatim de orice patima, pentru ca astfel curatiti si reveniti la frumusetea cea dintai, sa ne facem partasi darurilor ceresti.

Tot asa de valoroasa si de folositoare pentru procesul pocaintei, este minunata Rugaciune a Sfantului Efrem Sirul, "Doamne si Stapanul vietii mele...". Dintre toate cantarile si rugaciunile din timpul Postului, aceasta poate fi socotita rugaciunea specifica a Postului. In slujbele religioase din perioada Triodului, ea apare si revine mereu ca un refren.

De ce ocupa un loc asa de important aceasta scurta si simpla rugaciune in slujbele Postului Mare? Pentru ca ea recapituleaza in ea si sintetizeaza, poate intr-un fel unic, toate elementele pozitive si negative ale pocaintei, si constituie un fel de verificare pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Caci toate stradaniile noastre au ca scop, mai intai, eliberarea noastra de cateva boli duhovnicesti, care ne influenteaza viata si fac practic imposibila chiar si incercarea de a ne intoarce noi insine catre Dumnezeu. Ele sunt in acelasi timp pacate sau patimi de care trebuie sa ne ferim sau pe care sa le lepadam: trandavia, grija de multe, iubirea de stapanire si grairea in desert.

O analiza atenta ne face sa observam ca de fapt aceste patru pacate sau patimi, sunt o cuprindere in sine a celor opt pacate capitale sau mai precis sapte daca socotim mandria si slava desarta acelasi pacat, si anume: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de argint, intristarea, mania, trandavia si slava desarta sau mandria. Trandavia este pacatul lenei, grija de multe inglobeaza lacomia si iubirea de argint, iubirea de stapanire corespunde slavei desarte, ori mandriei, iar grairea de rau poate sa cuprinda si mania. Desfranarea si intristarea sunt combatute in partea a doua a rugaciunii unde cerem sa ne impodobim cu cateva virtuti de seama: curatia, gandul smerit, rabdarea si dragostea, deasupra situandu-se putinta de a ne vedea greselile proprii si de a nu osandi pe aproapele, vazand doar paiul din ochiul lui si nu barna din ochiul nostru. Si aceste asa zise teluri pozitive ale pocaintei sunt expresia celor sapte virtuti capitale: intelepciunea sau prudenta, dreptatea, curajul, forta sau taria, cumpatarea, credinta, nadejdea, dragostea.
Pornind de la usile pocaintei care ni se deschid, luand in considerare indemnul condacului din Canonul cel Mare: "Suflete al meu, suflete al meu, scoala-te pentru ce dormi", trecand prin baia canonului de pocainta si insotind pocainta noastra de rugaciune Sf. Efrem Sirul, dorind a ne impodobi camara sufletului nostru cu haina de nunta a faptelor bune, dupa ce am vazut lacrimile pocaintei, ajungem la dobandirea starii celei dintai. Aceasta nu inseamna altceva decat restaurarea fiintei noastre, innoirea si transfigurarea ei. Prin aceasta nu facem decat sa ajungem la inviere. Caci, ce inseamna invierea decat transfigurarea fiintei noastre, eliberarea de pacat si ridicarea ei in slava. De aici si relatia stransa intre pocainta si inviere, care este comparata, in cantari, cu primavara, cand totul se reinnoieste, inviaza dupa o adormire provizorie.

Trezirea din somnul pacatului este asemenea primaverii si invierii din moarte, prin care cei curatiti de pacate, primesc invierea ca pe o reinnoire. Numai in stare de curatie si lumina interioara putem sa-l primim pe Hristos cel inviat. in aceasta privinta, cantarile Bisericesti ne indeamna astfel: "Primavara Sfantului Post, care lumineaza trupurile si sufletele tuturor... sa o incepem luminat, stralucind in razele sfintelor porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: stralucirea dragostei, fulgerul rugaciunii, sfintenia curatiei, taria bunei vitejii, ca sa ajungem luminati la sfanta si de a treia zi a invierii". In aceasta perioada, credinciosii se roaga: "Eu fac cu osardie indreptarile Tale, dar Tu, Hristoase, ma invredniceste sa ajung cu pace la cinstita invierea Ta".

Ideea pregatirii sufletesti a credinciosilor prin rugaciune si post, in vederea luminatei praznuiri a Sfintelor Pasti, este presarata cu prisosinta in campul fertil si roditor al Triodului. Astfel, intr-una din cantarile din Duminica lasatului sec de carne de la vecernie, ne rugam: "Sa ne intoarcem la pocainta si sa ne curatim simtirile asupra carora este razboiul... cu nadejdea darului inimii, intarindu-ne si intru acest chip vom manca Mielul lui Dumnezeu intru sfanta si purtatoarea de lumina noapte a invierii".

Exemplele se pot inmulti. Ele abunda in cantarile Triodului. Ne vom limita la acestea, aratand ca la bucuria invierii nu se ajunge decat prin rastignirea omului pacatului si transfigurarea spirituala pe care crestinul le primeste de la Sfanta Biserica prin slujbele Triodului care-l pregatesc si-l conduc la bucuria invierii: "Vietii celei fara de moarte ne-am invrednicit cu invierea Ta". De aceea, sarbatoarea invierii este asteptata cu emotie si cu deosebita bucurie de toti credinciosii din intreaga lume, dornici de mantuire si viata vesnica. Spre acest izvor al nesecatei bucurii, spre sarbatoarea sarbatorilor si bucuria bucuriilor ne conduc slujbele si cantarile Triodului.

Dupa ce a trecut vremea tanguirii si a plansului, vremea pocaintei, il asteptam pe Hristos cel inviat pentru a ne spune, ca si femeilor mironosite: "Bucurati-va!" (Matei 28, 19).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti liberi sa-mi comentati gandurile