Pune o fapta buna la temelia Clinicii Nera

duminică, 13 februarie 2011

Smerenia sau cum sa biruim mandria

Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotriva, ea vede in sine multa mandrie. Ea se ingrijeste sa afle in sine toate ramurile acesteia; odata ce le-a aflat, vede ca foarte multe inca sunt de aflat.
Cuviosul Macarie Egipteanul, numit de catre Biserica cel Mare pentru virtutile sale covarsitoare si mai ales pentru smerenia lui adanca, parinte purtator de semne si purtator de Duh, a zis in Omiliile sale inalte, sfinte, de taina, ca pana si cel mai curat si desavarsit om are in sine o anumita mandrie (v. Omilia 7, cap. 4). Acest bineplacut al lui Dumnezeu a ajuns la cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, l-a vazut pe cel mai mare dintre sfintii monahi, Antonie cel Mare si a zis ca n-a vazut om care sa poata fi numit desavarsit pe deplin si in toata puterea cuvantului (Omilia 8, cap. 5).
Paruta smerenie este cel mai groaznic fel al mandriei. Cu greutate este izgonita mandria chiar si atunci cand omul si-o recunoaste – insa cum o va izgoni atunci cand ea i se pare smerenie?
Smerenia mincinoasa il orbeste pe om intr-asa un hal, incat il sileste nu numai sa creada despre sine, sa le dea de inteles celorlalti ca este smerit, ci sa si spuna pe fata asta, s-o propovaduiasca in gura mare.

Cumplit ne batjocoreste minciuna atunci cand noi, amagiti de ea, o luam drept adevar!
Smerenia este chezasie in inima, insusire sfanta, lipsita de nume, a inimii, deprindere dumnezeiasca, ce se naste pe nebagate de seama in suflet in urma implinirii poruncilor evanghelice (Cuviosul Ava Dorotei, Invatatura a 2-a).

Lucrarea smereniei poate fi asemanata cu lucrarea patimii iubirii de arginti. Cel molipsit de boala iubirii de comorile stricacioase, cu cat strange mai multe, cu atat devine mai nesatios; cu cat se imbogateste mai mult, cu atat i se pare ca este mai sarac si mai nevoias. Si cel manat de smerenie, cu cat se imbogateste mai mult in virtuti si in harismele duhovnicesti, cu atat devine mai sarac, mai neinsemnat, in proprii ochi.
Vrei sa agonisesti smerenie? Implineste poruncile evanghelice: odata cu ele se va salaslui in inima ta si va fi insusita de catre ea sfanta smerenie, adica insusirile Domnului nostru Iisus Hristos.

Inceputul smereniei este saracia duhului, mijlocul sporirii in ea este pacea lui Hristos, care covarseste orice minte si intelegere, iar sfarsitul si desavarsirea este dragostea lui Hristos.

Smerenia nu se manie niciodata, nu cauta sa fie pe placul oamenilor, nu se lasa prada intristarii, de nimic nu se teme.

Oare se poate lasa prada intristarii cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz?
Oare se poate infricosa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveste ca pe un mijloc de mantuire a sa?
Cel smerit nu e in stare de rautate si ura. El nu are vrajmasi. Daca cineva ii face necazuri, el vede in acel om unealta dreptei judecati sau a purtarii de grija dumnezeiesti.

Cel smerit se incredinteaza cu totul voii lui Dumnezeu.

Cel smerit traieste nu propria sa viata, ci viata lui Dumnezeu.

Cel smerit este strain de nadajduirea in sine, si de aceea cauta tot timpul ajutorul dumnezeiesc, ramane tot timpul in rugaciune.

Ramura purtatoare de rod se apleaca spre pa­mant, apasata de multimea si greutatea roadelor sale. Ramura stearpa creste in sus, inmultind mladitele sale sterpe.

Sufletul bogat in virtutile evanghelice se cufunda tot mai adanc in smerenie, si in adancurile acestei mari afla perlele pretioase: darurile Duhului.
Mandria este semnul neindoielnic al omului desert, al robului patimilor, semnul sufletului in care invatatura lui Hristos nu se poate nicidecum apropia.

Nu judeca omul dupa infatisare; sa nu tragi du­pa infatisare concluzia ca este mandru sau e smerit. Nu judecati dupa infstisare, ci dupa roadele lor ii veti cunoaste (In 7,24; Mt. 7,16). Domnul a poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor.

„Ce inseamna a crede?” – a fost intrebat un mare bineplacut al lui Dumnezeu. Acesta a raspuns: „A crede inseamna a petrece in smerenie si in mila” (Pateric, Ava Pimen cel Mare).

Smerenia nadajduieste in Dumnezeu, nu in si­ne si nu in oameni, si de aceea se poarta simplu, fara ocolisuri, cu statornicie, cu maretie. Fiii orbi ai acestei lumi numesc aceasta „mandrie”.

Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile pamantesti; in ochii ei, mare e Dumnezeu, mare e Evanghelia.

O lectie de smerenie, de aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti liberi sa-mi comentati gandurile