Pune o fapta buna la temelia Clinicii Nera

marți, 9 august 2011

Vamile vazduhului

Vămile văzduhului în vieţile Sfinţilor

Vietile Sfintilor contin numeroase relatari – unele dintre ele foarte vii – despre cum trece sufletul prin vami dupa moarte. Cea mai detaliata relatare trebuie gasita in viata Sfantului Vasile cel Nou (26 martie), care descrie trecerea prin vami a Sfintei Teodora, asa cum este relatata de ea insasi intr-o viziune catre un ucenic al Sfantului, pe nume Grigore. In aceasta relatare sunt mentionate douazeci si patru de vami specifice, cu felurile de pacate cercetate in fiecare in parte.

Dupa moartea Sfintei Teodora, atunci cand arapii scrasneau cu dintii asupra ei, vrand sa o rapeasca din mainile Sfintilor Ingeri si sa o arunce in fundul iadului, s-a aratat fara de veste Cuviosul Vasile. El tinea in mainile sale un fel de sicrias cu daruri duhovnicesti in chip de bani de aur, pe care l-a dat ingerilor luminati, spunand: ”Poftiti, domnii mei! Acest suflet mi-a slujit mie cu buna credinta, odihnindu-mi batranetile mele. Cand veti trece prin vamile vazduhului si vor incepe duhurile cele viclene a stramtora acest suflet, sa-l rascumparati cu acestea de datoriile lui.” Astfel Sfanta Teodora a trecut cu bine de toate vamile vazduhului.

In continuare redam relatarea Sfintei Teodora

Vama I: a vorbirii in desert
Mergand noi de pe pamant la inaltimea cerului, ne-au intampinat la inceput duhurile vazduhului de la intaia vama, la care se intreaba pacatele si cuvintele omenesti cele desarte, nebune si fara de randuiala, si indata am stat acolo. Apoi ne-a scos multe carti, in care erau scrise toate cuvintele vorbite din tineretile mele. De am vorbit vreodata ceva fara treaba si fara socoteala, iar mai ales de am grait cuvinte de rusine sau am facut desertaciuni si ras in tineretile mele, precum este obiceiul tinerilor. Am vazut acolo scrise toate cuvintele mele cele nebunesti, vorbele necurate, cantecele lumesti, strigarile fara de randuiala, rasurile si hohotele si ma mustrau cu aceasta, ca imi aratau vremile, locurile, persoanele, cand, unde si cu cine m-am indeletnicit la vorbe desarte si am maniat pe Dumnezeu prin cuvintele mele, nesocotind ca este pacat, nici nu m-am marturisit la parintele meu duhovnicesc, nici nu m-am pocait.

Vama a II-a: a minciunii
Aici se intreaba de tot cuvantul mincinos, iar mai ales de calcarea juramantului, de chemarile numelui Domnului in desert, de marturia mincinoasa, de neimplinirea fagaduintelor facute catre Dumnezeu, de marturisirea pacatelor ce se face neadevarata si de altele asemenea ca acelea mincinoase. Iar duhurile vamii aceleia erau iuti si salbatice, tare mustrau si intrebau. Cand ne-am oprit, indata au inceput a ispiti cu de-amanuntul si am fost vadita pentru doua lucruri mici, ca mi s-a intamplat a minti, nesocotind aceea ca pacat si ca de multe ori, de rusine, nu ma marturiseam cu adevarat inaintea parintelui meu duhovnicesc.

Vama a III-a: a osandirii, clevetirii si a judecarii aproapelui

Dupa ce ne-am oprit aici am vazut cat de greu pacat este a osandi pe aproapele si cat de mare rau este a cleveti pe cineva, a osandi, a defaima, a huli, a batjocori si a rade de pacatul strain, iar pe ale tale a nu le vedea. Pentru ca pe unii ca acestia cumplitii intrebatori ii cercetau ca pe niste antihristi, care au rapit mai inainte cinstea lui Hristos, si s-au facut judecatori si pierzatori celor de aproape ai lor, fiind singuri vrednici de mii de osandiri.

Vama a IV-a: a lacomiei si betiei
Am trecut la alta vama, care se numeste lacomia pantecelui. Si indata au alergat asupra noastra acele duhuri necurate, bucurandu-se ca de o dobanda aflata de ei. Si am vazut chipurile duhurilor foarte necurate, care inchipuiau prin sine pe iubitorii de desfatari si pe nesatiosii cu pantecele si pe uratii betivi, dintre care unii se aratau ca poarta vase si caldari cu mancaruri, iar altii, pahare si ulcioare cu bauturi; dar se vedea hrana si bautura aceea gunoi necurat si intinare. Deci se aratau diavolii a fi ca niste imbuibati si beti, ca cei ce canta din cimpoi si din toate instrumentele, dupa asemanarea carciumarilor si a benchetuitorilor, batandu-si joc de sufletele pacatosilor ceor dusi la vama lor. Aceia, ca si cainii inconjurandu-ne si oprindu-ne, indata mi-au adus inainte toate pacatele mele. Adica de am mancat in taina vreodata, sau am mancat peste masura si trebuinta, saus de dimineata ca dobitocul am mancat fara rugaciune si fara semnul Sfintei Cruci. Apoi, de cate ori am mancat in posturi mai inainte de obisnuita pravila bisericeasca sau mai inainte de masa, sau din neinfranare am gustat ceva, sau la masa peste masura m-am saturat.

Asemenea si betiile mele toate mi le aratau, punandu-mi inainte paharele si vasele din care m-am imbatat si numarul paharelor baute, zicandu-mi:”Atatea pahare ai baut in cutare vreme, la cutare banchet si nunta cu acei oameni. Iar in alta vreme si alt loc, cu atatea pahare te-ai imbatat pana la nesimtire si iarasi in alt loc si vreme atatea sticle ai umplut de vin si de alta bautura.”

Vama a V-a: a lenevirii
Aici se cerceteaza toate zilele si ceasurile cele petrecute in zadar si se opresc cei ce mananca osteneli straine, iar ei nu vor sa lucreze, precum si cei care sunt platiti si dupa datorie nu lucreaza. Se mai cerceteaza acolo si cei ce nu se ingrijesc de lauda lui Dumnezeu, se lenevesc in zile de praznic si duminicile sa mearga in biserica la Utrenie, la Dumnezeiasca Liturghie si la celelalte slujbe ale lui Dumnezeu. Trandavia si neingrijirea se cerceteaza acolo si fiecare mirean ori duhovnic cu de-amanuntul se intreaba de lenevire si de nepurtarea de grija pentru sufletul sau. De aceea multi de acolo se duc in prapastia iadului.

Vama a VI-a: a furtului
Aici vamesii-draci incearca cu de-amanuntul sufletele despre feluritele pacate ale furturilor, rapirilor si inselatoriilor, pe ascuns sau pe fata. La vama aceasta se face foarte mare cercetare sufletelor ce trec pe aici, de au furat: oameni, fecioare, femei, copii, dobitoace, pasari, bani, lucruri, haine, alimente...de au inselat pe altii cu ceva, de si-au insusit avere straina cu juraminte false, mincinoase si cu viclenii sau de au gasit ceva si n-au dat inapoi, ori au imprumutat bani, haine etc si nu le-au dat inapoi celui ce le-a facut bine cu ele, sau cu diferite viclenii si ponegriri au despuiat de pace si cinste pe aproapele, indurerandu-l pana la sacrificiu si in sfarsit, orice furtisag se cerceteaza aici cu multa asprime si amanuntime.

Vama a VII-a: a iubirii de argint

Aici se cerceteaza toti cei care au avut iubire de argint, care izvoraste, ca si alte cugete rele, “din inima omului” (Marcu 7, 21), fiind pofta neinfranata dupa bunurile pamantesti, considerand castigarea lor drept scopul principal al vietii. Aici se cerceteaza dorinta de a aduna avere prin orice mijloace, dar si stradania de a pastra cu indaratnicie cele adunate, adica prin zgarcenie.
Pacatul acesta se impotriveste dreptatii si indurarii, aducand mari pagube semenilor nostri. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune ca: “Iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).
Vama a VIII-a: a cametei
Aici se cerceteaza toti cei care isi dau argintul sau banii lor cu camata, agonisindu-si dobanda necurata, precum si lacomii si cei care tin in casele lor lucruri straine, ca pe ale lor. In fata acelei infricosate privelisti mi-au aparut in minte cuvintele Dumnezeiestilor Scripturi:”De vei imprumuta bani fratelui tau sarac, din poporul Meu, sa nu-l stramtorezi si sa nu-i iei camata...sa nu dai cu camata fratelui tau; nici argint, nici paine, nici nimic din cate se obisnuiesc de camatari a le da cu dobanda”[Iesirea, 22,25-27; Lev.25, 35-37]


Vama a IX-a: a nedreptatii

Aici se cerceteaza nedreptatile si pacatele strigatoare la cer: asuprirea saracilor, vaduvelor si orfanilor, oprirea platii slugilor si lucratorilor, defaimarea parintilor trupesti si duhovnicesti. Aici se cerceteaza cu de-amanuntul toti judecatorii cei nedrepti care judeca pe plata, mita si care partinesc celor vinovati, iar pe cei nevinovati ii osandesc. Aici se mai cerceteaza si oprirea de plata a lucratorilor pamantului si cei ce vand cu lipsa si fac cumpene si masuri nedrepte cu care negutatoresc, ca si orice lucru facut cu nedreptate se cerceteaza aici. Atunci mi-au aparut inaintea ochilor sufletesti hotararile Dumnezeiestilor Scripturi:”Cel ce face nedreptate isi uraste sufletul sau...Nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu...Cand judecati sa nu cautati in fata oamenilor, sa ascultati pe cel mic ca si pe cel mare, sa nu va temeti de nimeni, caci Dumnezeu este cel ce face dreptate...”[Ps.10,5, 1 Corinteni 6,9-10, 2 Timotei 2,19, Deut. 1,17]

Vama a X-a: a zavistiei (invidiei)

Aici se cerceteaza toti cei care s-au zavistuit unii pe altii, vrajmasiile, uraciunea, neiubirea de frati si de aproapele.

Vama a XI-a: a mandriei
Aici se cerceteaza mandria si a fiicele ei: iscodirea, trufia, slava desarta, lauda, iubirea de sine, obraznicia, inaltarea cu mintea, pregetarea in facerea binelui, marturisirea fatarnica, LEPADAREA DE DREAPTA CREDINTA cu trecerea la eresuri si superstitii, voia sloboda, obisnuinta in pacate, neascultarea de parintii trupesti si sufletesti in toate cele ce ei invata dupa Dumnezeu.

Vama a XII-a - a maniei si iutimii
Aici ma cercetau, punandu-mi inainte toate pacatele mele facute in mania si iutimea mea, cat am trait pe pamant. Ori de cate ori m-am maniat, iutit, tulburat si am tipat la cineva cu cuget rau si cu privirea salbatica, ori de am batut pe cineva, ori de m-am pornit asupra cuiva cu manie, tinand in minte rautatea.

Vama a XIII-a: a pomenirii de rau

Aici cu nemilostivire se intreaba cei ce tin in inimile lor rautate asupra aproapelui si cei ce rasplatesc rau pentru rau. De acolo cu multa manie duhurile cele rele arunca sufletele in tartar.

Vama a XIV-a: a uciderii

Aici vamesii cerceteaza cu de-amanuntul pe crestini de pacatel grele ale uciderilor si mai ales uciderea de prunci in pantece, apoi talharia, otravirea, uciderea fara voie, indemnarea la ucidere, la sinucidere si uciderea sufleteasca si toata rana, toata lovirea, oriunde, pe spate sau pe cap, ori palma peste obraz sau grumaz, sau lovirea din manie, cu arma, cu lemn sau cu piatra.

Vama a XV-a: a vrajitoriei

Aici se cerceteaza vrajile, fermecatoriile, soptirile si chemarile diavolilor, descantecele, ghicitorile.

Vama a XVI-a: a desfranarii

Aici se cerceteaza tot felul de desfranare, si nalucirea pacatului desfranarii cu mintea, si zabovirea gandului in acel pacat, si invoirea cu necuratele si patimasele atingeri.



Vama a XVII-a: a preadesfranarii (adulter)

Aici se cerceteaza pacatele celor ce petrec in casatorie, dar credinta insotirii unul cu altul nu o pazesc, nici nu-si feresc patul lor curat, asemenea si silirile la desfranare. Aici se cerceteaza si persoanele cele sfintite si daruite lui Dumnezeu, ce si-au fagaduit fecioria si curatia lui Hristos si n-au pazit-o de caderile in desfranare groaznica.

Vama a XVIII-a: a sodomiei si gomoriei

Aici se cerceteaza pacatele desfranarii cele peste fire, barbatesti si femeiesti, si impreunarea cu diavolii si cu animalele necuvantatoare, amestecarile de sange si alte pacate mai necurate facute in taina, pe care rusine este a le si pomeni.

Vama a XIX-a: a ereziei

Aici se cerceteaza falsele rationamente asupra adevaratei credinte ortodoxe, lepadarea de credinta ortodoxa, hulirea, blasfemia...Aici se intreaba gandurile nedrepte si socotelile strambe fata de credinta crestineasca, neimplinirea fagaduintelor si indatoririlor crestinesti, indoirea in credinta, hulele asupra sfinteniei si altele asemenea acestora.

Vama a XX-a: a zgarceniei

Aici ne-au intampinat duhurile cele rele ale acestei, care este a nemilostivirii, cruzimii si impietririi inimii.

Vama a XXI-a: a idolatrizarii si a credintelor demonice

Aici se cerceteaza slujirea la idoli si feluritele credinte desarte, superstitii satanice si dracesti, credinte babesti, jocuri.

Vama a XXII-a: a sulimenirilor

Aici se cerceteaza cele ce se sulimenesc, facandu-si fata alba si rumena, ca sa se arate frumoase, si sa-i atraga pe tineri spre pofta curviilor, si a acelora care se impodobesc cu feluri de podoabe si cu flori, si cu miresme se ung, si dracii acestei vami erau marsavi si foarte grozavi si urati, aratandu-se ca si cum ar fi femei sulimenite, si cu feluri de podoabe pe capetele lor, si altii cu multime de flori impodobiti si iesea o putoare de la dansii, si altii se aratau cu cutii, cu dresuri, cu paharute pline de scarnavii.

Si daca m-au vazut ca sunt femeie au alergat asupra noastra urland si zbierand ca niste fiare salbatice, repezindu-se sa ma rapeasca din mainile Sfintilor Ingeri, si facnd chipuri curvesti si mascariciuni, si cercetandu-ma foarte cu de-amananuntul, una cate una, de m-am sulimenit, si m-am dus la Biserica sulimenita si in ce zi m-am sulimenit, si de cate ori, sau de m-am spalat cu gand sa ma fac mai alba, sa plac celor ce ma vor vedea, sau de m-am uns cu miresme si unsori mirositoare, pentru pofta curviei, nelasandu-ma cum m-a facut Dumnezeu.

Vama a XXIII-a: a fumatului

Aici sunt opriti aceia care fumeaza tutun sau trag tabac.

Vama a XXIV-a: a simoniei

Aici se cerceteaza arhiereii care iau plata pe cele sfinte, vanzand darul Duhului Sfant pe bani.


Extras din cartea "Vamile vazduhului si marturii despre existenta lor", Sursa.


SUFLETUL DUPĂ MOARTE
Ieromonah Serafim Rose (1934-1982)


CAPITOLUL VI - Vămile văzduhului

LOCUL în care sălăsluiesc dracii în această lume căzută, si locul în care sufletele de curând plecate ale oamenilor îi întâlnesc pe acestia, este aerul. Episcopul Ignatie descrie acest loc, care trebuie lămurit limpede, pentru a se înţelege corect experienţele care au loc „după moarte” în zilele noastre.
„Cuvântul lui Dumnezeu, împreună lucrător cu Duhul, ne descoperă prin vasele Sale cele alese, că locul dintre cer si pământ, întreaga întindere azurie a văzduhului, care ni se face nouă văzută sub ceruri, slujeste drept sălas pentru îngerii căzuţi, care au fost izgoniţi din cer… Sf. Apostol Pavel îi numeste pe îngerii cei căzuţi duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12), si pe căpetenia lor o numeste stăpânitorul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2). Îngerii căzuţi sunt răspândiţi în mulţime mare în văzduhul pe care îl vedem deasupra noastră. Ei tulbură pururea toate lumea si pe fiecare om în parte. Pentru fiecare faptă rea, ori ucidere, ei s-au făcut aţâţători si împreună lucrători cu făptasul. Ei îi apleacă pe oameni spre păcat, si îi învaţă cum să-l săvârsească în toate chipurile cu putinţă. Sf. Apostol Petru zice: Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8), atât în timpul vieţii noastre pământesti, cât si după iesirea sufletului din trup. Când sufletul unui crestin lasă sălasul său pământesc, si porneste urcusul prin văzduh, către sălasul lui din cer, dracii îl opresc, ostenindu-se să afle în acela vreo asemuire de vreun chip cu ei, cu păcosenia lor, cu căderea lor, si să-l tragă în jos către iad, care este gătit diavolului si îngerilor lui (Mat. 25, 41). Ei lucrează în chipul acesta prin dreptul pe care l-au dobândit” (Episcopul Ignatie, Opere complete, vol. III, pag. 132-133).
După căderea lui Adam, continuă episcopul Ignatie, când raiul a fost închis pentru om si un heruvim cu sabie de foc a fost pus să-l păzească (Facerea 3, 24), mai-marele îngerilor căzuţi, satana, dimpreună cu hoardele de duhuri stăpânite de el, ”s-a sălăsluit în locul dintre pământ si rai, si din ceasul acela si până la jertfa mântuitoare si moartea de viaţă dătătoare a lui Hristos, acela nu a îngăduit nici măcar unui singur suflet, după iesirea lui din trup, să treacă pe calea aceea. Porţile raiului au fost închise oamenilor. Atât cei drepţi cât si cei păcătosi coborau în iad (după moarte). Porţile vesniciei si calea de netrecut erau deschise (numai) pentru Domnul nostru Iisus Hristos” (pag. 134135). După răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos, „toţi cei care L-au prigonit pe faţă pe Mântuitorul au primit mostenirea lui satan: după iesirea din trup, sufletele lor coboară drept în iad. Iar crestinii care sunt aplecaţi spre păcat sunt la fel de nevrednici ca să fie ridicaţi de la viaţa pământească la slăvita vesnicie. Dreptatea cere ca aceste aplecări spre păcat, aceste vinderi ale Mântuitorului să fie cântărite. Sunt de trebuinţă dreapta socoteală si dreapta judecată pentru cunoasterea măsurii aplecării spre păcat a sufletului crestinului, pentru a hotărî ce covârseste în el -viaţa vesnică ori moartea vesnică. Dreapta judecată a lui Dumnezeu asteaptă sufletul fiecărui crestin după iesirea lui din trup, după cum a spus Sf. Apostol Pavel: Şi precum este rânduit oamenilor, o datăsămoară, iar dupăaceea săfie judecata (Evrei 9, 27).
Pentru cercetarea sufletelor care străbat văzduhul, puterile întunericului au statornicit locuri anume de judecată si păzitori într-o aleasă rânduială. În sălasurile de sub rai, de la pământ până la cer, stau pururea de pază legiuni de duhuri căzute. Fiecare sălas având cunoscători ai vreunui oarecare chip al păcatului, caută cu multă grijă păcatul acela în sufletul care ajunge în acel loc. Străjile dracilor văzduhului si sălasurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar duhurile care slujesc în acelea sunt numiţi vamesi” (vol. III, pag 136).

1. Cum să înţelegem vămile

Poate că nici un chip al eshatologiei ortodoxe nu a fost atât de gresit înţeles ca acest fenomen al vămilor văzduhului. Mulţi absolvenţi ai seminariilor ortodoxe moderne de astăzi sunt aplecaţi să ignore această realitate, ca pe vreo „adăugire mai târzie” la învăţătura ortodoxă, sau ca pe vreun tărâm „închipuit”, fără temelie în textele scripturistice, ori patristice, ori în realitatea duhovnicească. Astfel de studenţi sunt victimele unei educaţii raţionaliste, căreia îi lipseste înţelegerea subtilităţilor despre lumea de dincolo, descrise adesea în scrierile scripturistice si patristice. Întărirea prea raţionalistă a înţelesului „neabătut” al textelor si socotirea „realistă”, sau în sens lumesc, a întâmplărilor înfăţisate în Scriptură si în Vieţile sfinţilor au dus la amestecarea si chiar la pierderea completă a înţelesurilor si a experienţelor duhovnicesti care sunt adesea de cea mai mare însemnătate în izvoarele ortodoxe. De aceea, episcopul Ignatie care, pe de o parte a fost un intelectual modern „de mare subţirime”, iar pe de altă parte un fiu simplu si adevărat al Bisericii -poate sluji cu dreptate ca punte pe care intelectualii ortodocsi de astăzi si-ar putea afla calea înapoi, către adevărata predanie a ortodoxiei.
Înainte de a continua prezentarea învăţăturii episcopului Ignatie, să luăm aminte la atenţionările a doi cugetători ortodocsi, unul modern iar altul din vechime, pentru cei care pornesc la cercetarea adevărului lumii celeilalte.
În sec. al XIX-lea, Mitropolitul Macarie al Moscovei, în cuvântul său despre starea sufletelor după moarte, scrie: „Trebuie să luăm aminte că, asa cum în general în înfăţisarea lucrurilor lumii spirituale, pentru noi cei care suntem îmbrăcaţi în trup, sunt de neocolit unele caracteristici care sunt mai mult sau mai puţin antropomorfice si legate de simţuri -tot asa, în chip deosebit, aceste însusiri sunt aplicabile si în învăţătura despre vămile prin care trece sufletul omului după iesirea din trup. Şi de aceea omul trebuie să-si aducă aminte cu hotărâre ce l-a învăţat îngerul pe Sf. Macarie al Alexandriei, când acesta începuse să-i povestească despre vămi: ’Socoteste lucrurile pământesti de aici ca pe cea mai împuţinată arătare a lucrurilor celor ceresti.’ Nu trebuie să înţelegem vămile în vreun chip material, ori să le cunoastem prin simţuri, ci -pe cât ne stă nouă în putinţă -în sens duhovnicesc si fără amănunte care, la feluriţi autori si la felurite relatări ale Bisericii însăsi, sunt înfăţisate în chipuri diferite, desi înţelesul vămilor este neschimbat, în esenţa ei.”8
Unele exemple cu astfel de amănunte care nu trebuie socotite în chip „material si prin simţuri”, sunt date de către Sf. Grigorie Dialogul în cartea a patra a Dialogurilor sale care, înfăţisează mai ales problema vieţii după moarte.
Astfel, istorisind vedenia de după moarte a unui oarecare Reparatus, care a văzut un preot păcătos ce ardea în vârful unui rug urias, Sf. Grigorie spune: „Rugul de lemn pe care l-a văzut Reparatus nu înseamnă că lemnul arde în iad. Asta s-a întâmplat, mai degrabă, ca să-i arate aceluia chipul viu al flăcărilor iadului, astfel încât, povestind oamenilor, să capete frică de focul cel vesnic prin asemănarea cu focul cel material cunoscut de ei” (Dialoguri, IV, 32, pag. 229-230).
Şi iarăsi, după ce Sf. Grigorie povesteste cum un om a fost trimis înapoi după moarte din pricina unei „greseli” -altcineva cu acelasi nume fiind de fapt cel care fusese chemat din viaţă (asemenea cazuri sunt cunoscute si în experienţele de „după moarte” de astăzi) -adaugă Sf. Grigorie, „Oricând se întâmplă aceasta, dreapta socotinţă va arăta că nu a fost o greseală, ci o atenţionare. În marea Sa milostivire, Bunul Dumnezeu îngăduie unor suflete să se întoarcă în trupurile lor îndată după moarte, astfel încât privelistea iadului să-i înveţe în cele din urmă să se înfricoseze de pedepsele vesnice. Numai cuvintele singure nu i-ar putea face să creadă în ele” (Dialoguri, IV, 37, pag. 237).
Şi când cineva a văzut sălasuri de aur în rai, în vedenii care au avut loc după moarte, Sf. Grigorie spune: „De bună seamă, nici un om cu bun simţ nu va socoti această vorbire în mod literal... Întrucât răsplata slavei vesnice se câstigă prin milostenii, se pare că este cu putinţă zidirea unui sălas vesnic din aur” (Dialoguri, IV, 37, pag. 241).
Mai târziu vom spune mai multe despre deosebirea dintre vedeniile din altă lume si experienţele adevărate „din afara trupului” (experienţele vămilor si multe dintre experienţele de „după moarte” de astăzi ţin de cele adevărate, în chip limpede); dar pentru noi este destul acum să socotim cu luare aminte si cu dreaptă judecată toate experienţele din lumea cealaltă. Nici un om adâncit în învăţătura ortodoxă nu ar spune că vămile nu sunt „adevărate”, că nu sunt trăite cu adevărat de suflet după moarte. Dar trebuie să nu uităm că aceste experienţe nu au loc în lumea materială învârtosată în care trăim noi. Cu toate că există cu adevărat, atât timpul cât si spaţiul, sunt foarte deosebite de înţelegerile noastre pământesti despre timp si spaţiu. Povestirile acestor experienţe în limbaj pământesc nu pot exprima întru totul realitatea de dincolo. Oricine citeste în chip obisnuit literatură ortodoxă, care înfăţisează cele ce se află după moarte, va cunoaste cum să socotească cu dreptate cele duhovnicesti arătate acolo si amănuntele întâmplătoare care se pot spune uneori în limbaj simbolic ori imaginar. Astfel, de bună seamă, nu se află „case” ori „căsuţe” în aer, unde să se plătească „vamă”, sau unde se află „zapisuri” si liste cu toate păcatele, ori „cântare” pentru măsurarea faptelor celor bune, si nici „aur” cu care să se plătească „datoriile” - în toate aceste împrejurări, trebuie să înţelegem cu dreptate că aceste privelisti sunt folosite ca mijloace vii si pilduitoare pentru a arăta cele ce trebuie să rabde sufletul în ceasul acela (al morţii n. t.). Dacă sufletul vede cu adevărat aceste privelisti în ceasul acela, din pricina obiceiului dintru toată lungimea zilelor lui de a cunoaste adevărul duhovnicesc numai prin chipuri materiale, sau mai târziu îsi poate aduce aminte de întâmplare numai cu ajutorul acestor privelisti, sau îi este de-a dreptul cu neputinţă să spună în vreun alt chip despre cele ce s-au întâmplat- toată această problemă este de mai mică însemnătate, pe care nu au socotit-o de preţ cei ce au scris despre aceste experienţe: nici Sfinţii Părinţi, si nici cei ce au scris Vieţile sfinţilor. Există cu adevărat o cercetare făcută de către draci, care se arată cu chip de om, dar foarte înfricosător, care îi osândesc pentru păcate pe cei de curând plecaţi si caută numaidecât să pună stăpânire pe trupul nematerial al sufletului, care este apucat cu hotărâre de către îngeri. Toate acestea se petrec în văzduh, deasupra noastră si pot fi văzute de aceia ai căror ochi sunt deschisi spre lumea duhovnicească.
Să ne întoarcem acum la prezentarea învăţăturii ortodoxe despre vămile văzduhului, făcută de episcopul Ignatie.

2. Mărturia Patristică despre vămi

„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeste despre ele atunci când zice despre crestini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12). Găsim această învăţătură în întreaga predanie a Bisericii din primele veacuri si în rugăciunile bisericesti” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138).
Episcopul Ignatie citează mulţi Sfinţi Părinţi care ne învaţă despre vămi. Vom pomeni numai câţiva dintre ei.
În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare scrie cum, odată, la apropierea ceasului al nouălea, după ce Sf. Antonie a început să se roage înainte de a mânca, a fost numaidecât răpit de Duhul, si ridicat de îngeri la cer. Dracii
văzduhului s-au împotrivit urcusului lui: îngerii, opunându-se, au cerut să le facă cunoscute pricinile împotrivirii lor, căci Sf. Antonie nu avea nici un păcat. Dracii s-au străduit să facă cunoscute păcatele săvârsite de el chiar de la nastere; dar îngerii au închis gurile defăimătorilor, spunându-le că nu trebuie să numere păcatele de la nastere, care fuseseră deja sterse prin harul lui Hristos; ci să spună ei -dacă cunosc vreunul - păcatele pe care le-a săvârsit el după ce a intrat în monahism si si-a închinat viaţa lui Dumnezeu. În osândirile pe care le-au făcut, dracii au rostit multe minciuni nerusinate; dar fiindcă defăimătorilor le-a lipsit temeiul, cale liberă s-a deschis înaintea lui Antonie. Îndată ce si-a venit în sine, a văzut că se afla în acelasi loc unde stătuse pentru rugăciune. Uitând de mâncare, a petrecut întreaga noapte în lacrimi si suspine, cugetând la mulţimea de vrăjmasi ai omului, la războiul împotriva unei osti ca aceea, la greutatea drumului prin văzduh, către rai, si la cuvintele Apostolului care zice: Lupta noastră nu este împotriva trupului siasângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12; Efeseni 2, 2). Ştiind că puterile văzduhului caută doar un singur lucru, că se apleacă asupra lui cu toată râvna, că se ostenesc si se străduiesc să ne lipsească de o cale liberă către cer, Apostolul ne sfătuieste: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni 6, 13), pentru ca cel potrivnic să se rusineze, neavând de zis nimic rău despre noi
(Tit 2, 8)”.9
Făcându-ne cunoscute cele se întâmplă în ceasul morţii, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălasurile văzduhului. Dacă atunci când călătorim într-o ţară străină sau într-un oras
9 Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138-139; Viaţa Sf. Antonie, ed. Eastern Orthodox Books, pag. 41.
necunoscut, avem nevoie de o călăuză, cu atât mai mult avem nevoie de călăuze si ajutoare care să ne îndrume în cealaltă lume, nevăzută, printre stăpâniile si puterile si stăpânitorii lumii, din sălasurile văzduhului, care sunt numiţi prigonitori si strângători de dajdii si vamesi.”10
Sf. Macarie cel Mare scrie: „Când auziţi că există mulţimi de balauri, si guri de lei, si puteri întunecate sub ceruri, si focuri care ard si pocnesc în mădulare, voi nu credeţi nimic din toate astea, fiindcă nu stiţi că dacă nu primiţi arvuna Duhului Sfânt (II Cor. 1, 22), acelea îţi cuprind sufletul când iese din trup, pentru că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.”11
Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea, ne învaţă că noi crestinii trebuie „zilnic să avem moartea înaintea ochilor si să purtăm de grijă cum vom săvârsi iesirea din trup si cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însă puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l oprească si să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).
Sf. Isihie, preot din Ierusalimului (sec. al V-lea), ne învaţă: „Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, si va fi cu neputinţă să scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii si al văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar putea socoti nedreptăţile noastre mici si neînsemnate, si de nu ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în Filocalia).
Sf. Grigorie Dialogul († 604), în omiliile sale la Evanghelie, scrie: „Omul trebuie să cugete adânc la cât de înfricosător va fi pentru noi ceasul morţii, ce chinuire cumplită va răbda sufletul la vremea aceea, ce aducere aminte a tuturor păcatelor, ce uitare
10 Omilie despre răbdare si recunostinţă, care se citeste la slujbele Bisericii Ortodoxe în sâmbăta a saptea a Pastelui si la slujbele de înmormântare. 11 Cincizeci de omilii duhovnicesti, 16:13, A. J. Mason tr., Eastern Orthodox Books, Willits, Ca., 1974, pag. 141.
a fericirii trecute, ce frică si ce teamă de Judecată. În ceasul acela, duhurile cele rele vor cerceta faptele sufletului care pleacă. În ceasul acela, duhurile vor înfăţisa privelistile păcatelor spre care l-au împins aceia (diavolii) pentru a-l trage pe el la împreună chinuire cu ei. Dar de ce vorbim numai de sufletul păcătos, când duhurile vin în aceeasi măsură si la muribunzii cei alesi, si caută în ei păcate asemenea cu ale lor, dacă au izbutit să-i ispitească? Dintre oameni a fost numai Cel Unul Care înainte de patima Sa, a zis fără frică: Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine si stăpânitorul acestei lumi si el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30)”, (Omilii la Evanghelii, 39, la Luca 19, 42-47; Episcopul Ignatie, op. cit. III, pag. 278).
Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţisează ceasul morţii si judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricosătoare, când puterile cele dumnezeiesti poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila si ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit - văzându-i în ceasul acela, sărmanul om ... se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur... puterile ceresti, luând sufletul, porneste urcusul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile si stăpâniile lumii. Acestia sunt osânditorii nostri, vamesii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi acestia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele si datoriile acestui om -păcatele tinereţii si ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie si cele fără de voie, săvârsite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este rusinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmasi care îl împresoară cu mii si mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcusul către cer, ca să nu se sălăsluiască în lumina celor vii, si ca să nu intre în împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe.”12
Sfintele sfujbe ale Bisericii Ortodoxe au de asemenea multe pomeniri ale vămilor. Astfel, în Octoih, lucrarea Sfântului Ioan
12 Sf. Efrem Sirul, Opere complete, (în lb. rusă), 1882, vol. 3, pag. 383-385.
Damaschin (sec. al VIII-lea), citim: „O, Preasfântă Fecioară, la ceasul morţii mele, slobozeste-mă din mâinile dracilor si de judecată si de osândire si de cercarea cea înfricosătoare, si de vămile cele chinuitoare, si de căpetenia cea cumplită si de osânda vesnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri, cântarea a 8-a, canonul utreniei). Iarăsi: „Când se va despărţi sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască mireasă stai lângă mine .... ca să pot trece neoprit de stăpânitorii întunericului, care stau în văzduh.”13 Episcopul Ignatie citează alte 17 astfel de exemple din cărţile de cult, care, de bună seamă, nu reprezintă o listă întreagă.
Cea mai desăvârsită înfăţisare a învăţăturii despre vămile văzduhului, a Părinţilor Bisericii din primele veacuri, este prezentată în omilia despre iesirea sufletului din trup a Sf. Chiril al Alexandriei († 444) care se află întotdeauna în ediţiile Psaltirii slavone alcătuită din catisme (adică, Psaltirea rânduită pentru folosirea în Sfintele Slujbe). Printre multe alte lucruri care se află în această omilie, Sf. Chiril spune: „Ce frică si cutremur te asteaptă, o, suflete, în ziua morţii! Vei vedea draci înfricosători, fiorosi, nemilostivi si urâciosi, ca întunecosii etiopieni, stând înaintea ta. Chiar numai privelistea lor este mai rea decât orice chinuire. Văzându-i, sufletul se tulbură, se nelinisteste, caută să se ascundă, se grăbeste către îngerii lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri iau sufletul; trecând împreună cu ei prin văzduh, sufletul se ridică, si ajunge la vămile care păzesc drumul de la pământ la cer, care opresc sufletul, împiedicându-i suisul la cer. Fiecare vamă cercetează păcatele de care răspunde; fiecare păcat, fiecare patimă îsi are vamesii si socotitorii săi.”
Mulţi alţi Sfinţi Părinţi, de dinainte si de după Sf. Chiril, vorbesc sau pomenesc despre vămi. După pomenirea multora, istoricul dogmelor bisericesti, din sec. al XIX-lea, despre care s-a spus mai sus, concluzionează: „O punere în lucrare a
13 Octoih, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bis. Ort. Rom., 1912, glas 2, vineri, cântarea 9, p. 155.
învăţăturii despre vămi în Biserică, atât de permanentă, de neschimbatăsi de cuprinzătoare, mai ales printre dascălii veacului al IV-lea, mărturiseste fără putinţă de tăgadă, că o primiseră ca predanie de la învăţătorii veacurilor de dinainte si se întemeiază pe tradiţia apostolică.”14

3. Vămile în Vieţile sfinţilor

În Vieţile sfinţilor ortodocsi se află multe relatări -unele dintre ele foarte vii - despre felul în care trece sufletul prin vămi, după moarte. Cea mai amănunţită înfăţisare se află în Viaţa Sf. Vasile cel Nou (26 martie), care istoriseste trecerea prin vămi a Sfintei Teodora, asa cum o povesteste într-o vedenie chiar ea, unui ucenic al Sfântului, pe nume Grigorie. În această relatare sunt pomenite douăzeci de vămi, fiecare dintre ele cercetând câte un păcat oarecare. Episcopul Ignatie se referă la această povestire din destul (vol. III, pag. 151-158). Această istorisire se mai află într-o traducere engleză (Tainele vesnice de dincolo de mormânt, pag. 69-87), si nu cuprinde nimic semnificativ, care să nu se mai afle si în alte izvoare ortodoxe despre vămi, drept pentru care vom trece peste aceasta, dând alte izvoare care desi cuprind mai puţine amănunte, urmează aceeasi istorisire de bază a faptelor.
În relatarea soldatului Taxiot, de pildă (Vieţile sfinţilor, 28 martie), se povesteste că el s-a întors la viaţă după sase ore petrecute în mormânt si a povestit despre următoarea experienţă trăită:
„Când am murit, am văzut arătându-se înaintea mea niste etiopieni. Înfăţisarea lor era înfricosătoare; când îi vedeam, sufletul meu se tulbura. Atunci am văzut doi tineri minunaţi, si sufletul meu a sărit în braţele lor. Am început să urcăm încet spre înălţimi, ca într-un zbor, si am ajuns la vămile care păzesc urcusul si opresc sufletul fiecărui om. Fiecare vamă cerceta un păcat: o vamă cerceta minciuna, alta pizmuirea, alta mândria;
14 Mitropolitul Macarie al Moscovei, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 2, pag. 535.
fiecare păcat îsi are vamesii săi în văzduh. Şi am văzut că îngerii ţineau toate faptele mele bune într-un cufăr mic; scoţându-le afară, le cântăreau cu faptele mele cele rele. Asa am trecut de toate vămile. Iar când ne apropiam de porţile raiului, am ajuns la vama păcatului trupesc. Cei care păzesc calea acolo, m-au oprit si mi-au arătat toate păcatele trupesti, săvârsite din copilăria mea până acum. Îngerii care mă duceau, au zis: ’Toate păcatele pe care le-ai săvârsit în cetate au fost iertate de Dumnezeu, pentru că te-ai pocăit pentru ele.’ La aceasta, potrivnicii mei au răspuns: ’Dar când ai plecat din cetate, în sat, ai săvârsit adulter cu femeia unui ţăran.’ Îngerii, auzind aceasta si neaflând nici o faptă bună care ar fi putut ierta păcatul meu, m-au lăsat si au plecat de la mine. Atunci, duhurile cele rele m-au apucat, si suflând peste măsură asupra mea, m-au aruncat jos, la pământ. Pământul s-a crăpat si am fost azvârlit acolo jos, prin povârnisuri strâmte, cu duhori spurcate, către temniţa iadului, de sub pământ.” (Sfârsitul acestei Vieţi, îl puteţi citi în limba engleză, în Tainele vesnice de dincolo de mormânt , pag. 169171. Vezi si Vietile sfinţilor, luna martie, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1995, pag. 402 – 404.).
Episcopul Ignatie mai dă si alte experienţe ale vămilor din Vieţile altor sfinţi: Sf. Mare Mucenic Eustratie (sec. al IV-lea, 13 decembrie), Sf. Nifon de Constantia (Cipru), care a văzut multe suflete urcând-se prin vămi (sec. al IV-lea, 23 decembrie), Sf. Simeon cel Nebun pentru Hristos al Emesei (sec. al VI-lea, 21 iulie), Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei (sec. al VII-lea, Prolog, 19 decembrie), Sf. Simeon al Muntelui Minunat (sec. al VII-lea, Prolog, 13 martie), si Sf. Macarie cel Mare (19 ianuarie).
Episcopul Ignatie nu cunostea multe dintre izvoarele ortodoxe timpurii din apus, care nu au fost traduse niciodată în limba greacă sau rusă; si acestea cuprind multe descrieri ale vămilor. Numele de „vămi” se pare că se mărgineste la izvoarele răsăritene, dar cele ce sunt înfăţisate în izvoarele apusene sunt asemenea.
Sfântul Columba, de pildă, întemeietorul mânăstirii de pe insula Iona din Scoţia († 597), a văzut de multe ori în viaţa sa războiul diavolilor din văzduh, pentru sufletele de curând plecate. Sf. Adamnan († 704) povesteste despre acestea în Viaţa Sf. Columba; iată o întâmplare:
Sf. Columba si-a chemat într-o zi călugării si le-a spus: „Să-i ajutăm acum prin rugăciune pe călugării Stareţului Comgell, care se îneacă în lacul Calf, în ceasul acesta; căci iată, chiar acum ei se luptă în văzduh cu puterile vrăjmase care încearcă să însface si să ducă departe sufletul unui străin care se îneacă împreună cu ei.” Apoi, după rugăciune, a spus: „Mulţumiţi-I lui Hristos, pentru că acum sfinţii îngeri au întâmpinat aceste suflete curate si l-au slobozit pe acel străin si l-au mântuit întru slavă, de dracii fiorosi.”15
Sf. Bonifatie, „apostol anglo-saxon al germanilor” din sec. al VIII-lea, prezintă într-una dintre scrisorile sale, istorisirea pe care i-a dat-o un călugăr al Mânăstirii Wenlock, care a murit si apoi a venit din nou la viaţă, după câteva ore. „Îngerii de o strălucire atât de minunată l-au purtat în sus, pe când pleca din trup, că el nici nu putea să se uite la ei ... M-au dus în sus, sus de tot, în înaltul văzduhului ..., a continuat el. Mai târziu, a povestit că în locul si în vremea cât s-a aflat în afara trupului, s-a adunat în locul unde era el, o mare mulţime de suflete, care si-au părăsit trupurile, si se gândise că era o mulţime cu mult mai mare de suflete decât socotea el că alcătuia întreaga suflare omenească de pe pământ. A mai zis că era o mulţime de duhuri diavolesti, dimpreună cu un cor slăvit de îngeri mai înalţi. Şi a zis că duhurile cele ticăloase si sfinţii îngeri au avut război aprig pentru sufletele iesite din trupuri, dracii aducând asupra lor povara păcatelor lor, îngerii usurând povara si aducând îndreptăţiri pentru acelea.
Sf. Adamnan, Viaţa Sfântului Columba, trad. De Wentworth Huyshe, London, George Routlege & Sons, Ltd. 1939, Partea a III-a, cap. 13, pag. 207.
Şi-a auzit toate păcatele pe care le săvârsise din copilărie si scăpase din vedere să le spună la spovedanie, ori le uitase, ori nu le cunoscuse ca păcate. Duhurile rele strigau la el, osândindu-l necruţător... Toate cele câte le făcuse în toate zilele vieţii lui si nu purtase de grijă să le mărturisească si multe câte nu le cunoscuse că sunt păcate, toate acelea erau acum rostite cu strigăt mare către el, cu cuvinte înfricosătoare. În acelasi chip, duhurile cele rele adevereau patimile, osândind si purtând mărturie, numind ceasul si locul pentru fiecare păcat, au adus mărturiile pentru faptele cele rele... Şi astfel, pentru toate păcatele lui adunate si socotite, vrăjmasii aceia de demult au hotărât că este vinovat si l-au tras fără milă la judecata lor.
Pe de altă parte, a zis el, „puţinele fapte bune, lipsite de însemnătate, pe care le-am spus, au vorbit cu nevrednicie si neputincios în apărarea mea... Iar îngerii, în iubirea lor fără de margini, m-au apărat si m-au sprijinit, în vreme ce faptele cele bune, mult sporite, mi s-au părut cu mult mai mari si mai minunate decât dacă s-ar fi săvârsit numai cu puterile mele.”16

4. O experienţă a vămilor din zilele noastre

Răspunsul obisnuit al unui om „luminat” din vremurile moderne, atunci când a întâlnit vămile după „moartea clinică” (care a durat 36 de ore), poate fi văzut în cartea pomenită mai sus, „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”. Luându-mă de braţe, îngerii m-au dus în stradă, chiar prin peretele salonului de la spital. Se întunecase deja. Zăpada cădea linistit în fulgi mari. Vedeam tot ce era în jurul meu dar nu puteam simţi frigul, si în general diferenţa dintre temperatura din cameră si cea de afară. Era limpede că aceste lucruri nu mai aveau nici o însemnătate pentru trupul meu care era schimbat. Am început să urcăm repede. Şi din înălţimea la care ne ridicaserăm, cuprinsul se lărgea tot mai mult si se arăta înaintea ochilor nostri, făcându-se necuprins, aducându-mi înfricosare, dându-mi seama că eram un nimic în acel pustiu nesfârsit...
16 Scrisorile Sf. Bonifatie, tr. De Ephraim Emerton, Octogon Books, New York, 1973, pag. 25-27.
Mintea mea nu pricepea atunci ce este timpul, si nu stiu cât a durat urcusul nostru, că la un moment dat am auzit, ca venind de undeva, la început o gălăgie nedeslusită, mai apoi ţipete si un râs zgomotos al unor fiinţe urâcioase, care se apropiau de noi grabnic.
Duhurile rele! - am înţeles îndată si am socotit aceasta neobisnuit de repede, iuţime ce venea din spaima pe care o trăiam în ceasul acela, pe care nu o mai cunoscusem niciodată, mai înainte. Duhurile rele! O, ce dureros era! Cât de mult as fi râs din toată inima la toate astea, doar cu puţine zile în urmă! Chiar acum câteva ore, povestirea cuiva ar fi stârnit în mine aceeasi purtare, nu pentru că acela ar fi văzut duhuri rele cu ochii săi, ci doar pentru că credea în existenţa acelor duhuri ca fiind ceva foarte adevărat! Asa cum era potrivit pentru un om ’învăţat’ de la sfârsitul sec. al XIX-lea, am socotit că astfel de credinţe erau aplecări nebunesti, patimi în fiinţa omenească, si de aceea nici măcar cuvântul nu avea pentru mine semnificaţia vreunui nume, ci a unui termen care definea o noţiune abstractă oarecare. Şi îndată această ’noţiune’ de până acum, mi s-a arătat ca ceva foarte viu!...
Împresurându-ne din toate părţile, cu ţipete si cu gălăgie mare, duhurile cele rele au cerut să le fiu dat lor. Au încercat să mă apuce si să mă scoată de la îngeri, dar n-au izbutit să facă asta. În mijlocul urletelor lor de neînchipuit si la fel de potrivnice auzului, cum era si privelistea aceea pentru mine, au ajuns uneori la urechile mele cuvinte si grăiri de ale lor. ’Este al nostru: s-a lepădat de Dumnezeu’ -au strigat îndată cu toţii, si ne-au lovit cu o asemenea îndrăzneală că pentru o clipă frica mi-a îngheţat curgerea gândurilor. ’E minciună! Nu este adevărat!’ -am vrut să strig, venindu-mi în sine; dar o aducere aminte binevoitoare mi-a legat limba. Într-un chip necunoscut mie, mi-am amintit îndată de o întâmplare scurtă si lipsită de însemnătate, care făcea parte dintr-o perioadă îndepărtată a tinereţii mele care, se pare că eu n-as fi fost în stare cu nici un chip să mi-o amintesc singur.”
Aici autorul istoriseste o întâmplare din anii de scoală: Odată, într-o discuţie filosofică, asa cum obisnuiesc studenţii, unul dintre camarazi si-a spus părerea: „De ce trebuie să cred? Şi, este imposibil ca Dumnezeu să existe?” La aceasta autorul a răspuns: „Poate că nu există.” Acum, vădit de dracii care-l acuzau, autorul îsi aminteste:
„Această grăire era în deplinul înţeles al cuvântului o ’afirmaţie neîntemeiată’: părerea fără judecată a prietenului meu n-ar fi putut stârni în mine îndoiala cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Nu ascultasem în chip deosebit ce spusese el -si acum mi-a atras atenţia că această afirmaţie neîntemeiată a mea nu dispăruse fără să lase o urmă în văzduh. A trebuit să mă îndreptăţesc, să mă apăr de acuza care fusese îndreptată împotriva mea, si în chipul acesta, cele ce sunt spuse în Noul Testament s-au adeverit: Cu adevărat trebuie să dăm socoteală pentru toate cuvintele noastre nesocotite, dacă nu prin voia lui Dumnezeu, care vede ascunzisurile din inima omului, atunci prin mânia vrăjmasului mântuirii.
Acuza aceasta a fost de bună seamă, mărturia cea mai temeinică pe care au adus-o duhurile cele rele spre pierzarea mea. Acelea păreau să prindă puteri noi pentru a mă lovi, si acum s-au îndreptat spre noi cu strigăte mânioase, împiedicându-ne să mergem mai departe.
Mi-am amintit o rugăciune si am început să mă rog, chemând în ajutor pe sfinţii ai căror nume le cunosteam si care îmi veneau în minte. Dar aceasta nu i-a înfricosat pe vrăjmasii mei. Crestin numai cu numele, sărman nestiutor, se pare că pentru prima oară în viaţa mea, mi-am adus aminte de cea care este numită Mijlocitoarea crestinilor.
Şi este limpede că strigarea mea a fost atât de aprinsă, atunci când sufletul meu era cuprins de spaimă, căci, numai ce mi-am amintit si am rostit numele ei, când, deodată, s-a ivit o ceaţă albă între noi si duhuri, care, îndată a început să cuprindă laolaltă mulţimea cea urâcioasă a duhurilor rele. Ceaţa le-a ascuns de la ochii mei mai înainte ca ele să fugă dinaintea feţei noastre. Vorbirea lor gălăgioasă s-a mai auzit multă vreme, dar cu cât auzirea lor scădea treptat, mi-am putut da seama că urmărirea cea cumplită fusese dată uitării.”17

5. Experienţele vămilor trăite înainte de moarte

Astfel, se poate vedea din numeroase exemple, cât este de nelipsită pentru suflet experienţa întâlnirii cu dracii vămilor văzduhului după moarte. Totusi, această experienţă trăită nu se mărgineste numai la cele ce se petrec după moarte. Am văzut mai sus că experienţa vămilor pe care a avut-o Sf. Antonie cel Mare a fost o experienţă „în afara trupului”, pe când se afla la rugăciune. La fel si Sf. Ioan Scărarul povesteste o întâmplare petrecută cu un călugăr înainte de moartea sa.
„Cu o zi înainte de moarte, a intrat în extaz si, cu ochii deschisi, a privit în stânga si în dreapta patului său si, ca si cum ar fi fost chemat de cineva să dea socoteală, a strigat în auzul tuturor celor de faţă si a zis: ’Da, este adevărat; dar pentru aceea am postit mulţi ani.’ Şi apoi iarăsi: ’Da, este foarte adevărat, dar am vărsat lacrimi pentru aceea si le-am slujit fraţilor.’ Şi iarăsi: ’Nu, voi mă defăimaţi.’ Şi uneori mai spunea: ’Da, este adevărat. Da, nu stiu ce să spun despre asta. Dar Dumnezeu este milostiv.’ Şi era cu adevărat o priveliste cumplităsi înfricosătoare -această chinuire nevăzută si nemiloasă. Dar cel mai cumplit a fost că era osândit pentru cele ce nu le făcuse. Ce uimitor! Despre câteva dintre păcatele sale, pustnicul a zis: ’Nu stiu ce să spun despre asta’, desi fusese călugăr vreme de aproape patruzeci de ani si avusese darul lacrimilor... Şi în
17 “De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, în Orthodox Life, iulie-august, 1976.
vreme ce era astfel chemat să dea socoteală, era scos din trup, lăsându-ne fără să cunoastem cum a fost judecata, ori sfârsitul, ori osânda, ori cum s-a sfârsit judecata.”18
Într-adevăr, întâlnirea cu vămile după moarte este doar partea hotărâtoare si ultima, a războiului întreg, purtat de sufletul fiecărui crestin de-a lungul tuturor zilelor vieţii sale. Episcopul Ignatie scrie: „Asa cum învierea sufletului crestin din moartea păcatului se săvârseste pe tot parcursul vieţii, tot asa se săvârseste în chip mistic, aici pe pământ, cercetarea sufletului de către puterile văzduhului, să vadă de s-a înrobit lor, ori de s-a slobozit de ele; la călătoria prin văzduh (după moarte) această slobozire ori înrobire se pune doar întru lucrare (vol. III, pag. 159). Unii sfinţi, cum ar fi Sf. Macarie cel Mare -a cărui trecere prin vămi a fost văzută de câţiva ucenici ai săi -trec printre vamesii draci fără să fie opriţi pe cale, pentru că deja s-au luptat cu ei si au câstigat războiul din timpul vieţii. Iată întâmplarea din viaţa sa:
„Când Sfântului Macarie i s-a apropiat sfârsitul, heruvimul care era îngerul său păzitor, însoţit de o mulţime de sălăsluitori ai cerului, au venit să-i întâmpine sufletul. Împreună cu cetele de îngeri au mai coborât grupuri de apostoli, prooroci, mucenici, ierarhi, călugări si cei drepţi. Dracii s-au asezat în siruri si grupuri în vămi pentru a vedea trecerea sufletului celui purtător de Dumnezeu. Sufletul său a pornit suisul. Stând departe de el, duhurile întunericului au strigat din vămile lor: ’O, Macarie, de câtă slavă te-ai învrednicit!’ Smeritul bărbat le-a răspuns: ’Nu! Încă mă tem, fiindcă nu stiu dacă toate cele ce am făcut sunt bune.’ Între timp, el urca cu repeziciune spre cer. De la vămile asezate pe suisuri mai înalte, puterile văzduhului au strigat iarăsi: ’Chiar asa! Ne-ai scăpat, Macarie.’ ’Nu, a răspuns el. Mai am de străbătut o cale.’ Când el ajunsese deja la porţile raiului, aceia au strigat tânguindu-se de răutate si de pizmă: ’Chiar asa!
Scara urcusului dumnezeiesc, trad. De Arhimandrit Lazarus Moore, Eastern Orthodox Books, 1977, pag. 120-121.
Ne-ai scăpat, Macarie!’ El a răspuns: ’Fiind păzit de puterea lui Hristos al meu, am scăpat de vicleniile voastre!’” (Pateric).
„Marii sfinţi ai lui Dumnezeu trec cu mare usurinţă printre străjile văzduhului care sunt în paza puterilor întunericului, pentru că de-a lungul vieţii lor pământesti ei intră în luptă neîntinată cu ele, si câstigând biruinţa asupra lor, agonisesc în adâncul inimii lor slobozenie desăvârsită faţă de păcat, ajung templu si locas al Duhului Sfânt, făcând sălasul minţii lor nepotrivit pentru îngerii căzuţi” (Episcopul Ignatie op. cit. Vol. III, pag. 158-159).

6. Judecata particulară

În teologia dogmatică ortodoxă, trecerea prin vămile văzduhului este o parte a judecăţii particulare, prin mijlocirea căreia se hotărăste soarta sufletului până la judecata cea de obste. Atât judecata particulară, cât si judecata cea de obste sunt săvârsite de către îngeri, care slujesc drept lucrători ai dreptăţii lui Dumnezeu: La sfârsitul veacurilor vor iesi îngerii si vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi si îi vor arunca în cuptorul cel de foc (Matei 13, 49).
Crestinii ortodocsi au o sansă bună prin învăţătura despre vămile văzduhului si judecata particulară care este înfăţisată limpede în numeroase scrieri Patristice si în Vieţile sfinţilor, dar de fapt orice om care va cugeta cu atenţie numai la Sf. Scriptură, va ajunge la aceeasi socotinţă. Astfel, evanghelistul protestant Billy Graham, scrie în cartea sa cu privire la îngeri: „În clipa morţii, sufletul iese din trup si umblă prin aer. Dar Scriptura ne învaţă că acolo stă la pândă diavolul. Este ’stăpânitorul puterii văzduhului’ (Efeseni 2, 2). Dacă ochii înţelegerii noastre s-ar deschide, probabil că am vedea văzduhul plin de draci, vrăjmasii lui Hristos. Dacă satan a putut să-l facă pe îngerul lui Daniel să zăbovească trei săptămâni ca să-si împlinească menirea sa pe pământ, ne putem închipui împotrivirea pe care o poate întâmpina un crestin la moarte ... Clipa morţii este ultimul prilej al lui satan în care să-l lovească pe adevăratul credincios; dar Dumnezeu Şi-a trimis îngerii ca să ne păzească la vremea aceea.”19

7. Vămile: o piatrăde încercare a adevăratei experienţe de dupămoarte

Tot ce s-a arătat în acest capitol este, de bună seamă, altceva decât „revederile rapide ale faptelor trecute” (flashbacks) ale vieţii, care sunt povestite astăzi atât de des în experienţele trăite „după moarte”. Acestea din urmă - care se arată adesea si înainte de moarte -nu au nimic de la Dumnezeu, nu au nici o legătură cu judecata. Se pare că acestea sunt mai degrabă o experienţă psihologică, o revedere a vieţii cuiva dimpreună cu cercetarea constiinţei proprii. Lipsa judecăţii si chiar „simţul umorului” pe care mulţi au observat-o în fiinţa nevăzută, care stă de faţă la „revederile rapide ale faptelor trecute”, reprezintă, mai înainte de toate, o oglindire a cumplitei lipse de preţuire pe care o au majoritatea oamenilor din lumea apuseană, cu privire la viaţă si moarte. Şi de aceea chiar si hindusii din India cea „înapoiată” au experienţe ale morţii mai înfricosătoare decât majoritatea celor din apus: chiar fără luminarea adevărată a crestinismului, ei au păstrat o purtare mai curată faţă de viaţă decât o au majoritatea oamenilor din apusul usor „post-crestin”.
Trecerea prin vămi -care este un fel de piatră de încercare a experienţei adevărate de după moarte - nu este deloc înfăţisată în experienţele trăite astăzi, si pricina pentru această situaţie nu trebuie să o căutăm departe. Din multe semne -lipsa îngerilor care vin să ia sufletul, lipsa judecăţii, usurătatea multor istorisiri, chiar si scurtimea timpului în care are loc experienţa (de obicei cinci până la zece minute, în comparaţie cu o vreme de câteva ceasuri până la câteva zile, în întâmplările Vieţilor sfinţilor si în alte izvoare ortodoxe) -este limpede că experienţele de astăzi, desi uneori sunt foarte uimitoare si nu se pot deslusi prin nici o lege firească cunoscută de stiinţa medicală, nu sunt foarte adânci. Dacă acestea sunt experienţe adevărate ale morţii, atunci ele presupun doar începutul călătoriei sufletului după moarte. Ele au loc înaintea morţii, cum ar fi, înaintea hotărârii lui Dumnezeu pentru ca sufletul să rămână dezlegat de trup (care se arată prin venirea îngerilor după suflet), în vreme ce, în experienţele de astăzi, mai există o cale pentru suflet de a se întoarce în trup prin mijloace firesti.
Oricum, ne mai rămâne să lămurim bine experienţele care sunt trăite astăzi. Ce sunt aceste privelisti frumoase care se văd adesea? Unde se află această cetate „cerească” care se vede? Ce este tot acest sălas „din afara trupului” cu care se intră în legătură astăzi fără nici o tăgadă?
Răspunsul la aceste întrebări se poate găsi prin cercetarea literaturii care se deosebeste de izvoarele ortodoxe pomenite mai sus -literatură care se bazează si pe experienţă personală, si este cu mult mai complexă în observaţii si concluzii decât experienţele de astăzi de „după moarte”. Către această literatură se îndreaptă Dr. Moody si alţi cercetători, si în aceasta găsesc ei într-adevăr asemănări importante cu acele cazuri clinice care au aprins în zilele noastre interesul pentru viaţa de după moarte.

8. Învăţătura episcopului Teofan Zăvorâtul despre vămile văzduhului

Episcopul Ignatie Brianceaninov a fost apărătorul de frunte al învăţăturii ortodoxe despre vămile văzduhului, din Rusia secolului al XIX-lea, când necredinciosii si modernistii începeau deja să o ia în râs. Dar nici Episcopul Teofan Zăvorâtul nu a fost un apărător mai puţin hotărât al acestei învăţături, pe care a socotit-o ca parte a învăţăturii ortodoxe despre războiul nevăzut sau a luptei duhovnicesti împotriva dracilor. Iată ce spune el despre vămi, în comentariul său la versetul 80 al Psalmului 118:
Să fie inima mea fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu mărusinez.
„Proorocul nu spune cum si unde ’să nu se facă omul de rusine’. Cel mai bine ’să nu se facă de rusine’ la vremea războaielor lăuntrice ...
Cel de al doilea moment când nu trebuie să se facă de rusine este în ceasul morţii si la trecerea prin vămi. Oricât de nesocotită poate să li pară ’oamenilor informaţi’ ideea vămilor, nu-i va scăpa de trecerea prin ele. Ce caută vamesii la cei care trec prin vămi? Ei caută să vadă dacă oamenii au ceva din cele ce sunt ale lor. Care sunt lucrurile lor? Patimile. De aceea, în omul a cărui inimă este curată si este străină de patimi, vamesii nu pot afla nimic pentru care să pornească războiul; dimpotrivă, însusirile potrivnice îi vor lovi ca săgeţile fulgerului. La aceasta, cel care are mai puţină învăţătură ar spune următoarele: Vămile sunt înfricosătoare. Dar este posibil ca dracii, în loc să arate ceva înfricosător, să arate ceva atrăgător. În trecerea prin vămi, una după alta, dracii ar putea arăta ceva înselător si atrăgător, potrivit feluritelor feluri de patimi. Când, de-a lungul vieţii pământesti, patimile au fost alungate din inimă, si faptele cele bune au fost sădite si li s-au împotrivit acelora, atunci nu mai are nici o însemnătate ce lucru atrăgător i se arată sufletului, căci el nu va arăta nici o slăbiciune faţă de lucrul acela, si îsi întoarce faţa de la el cu scârbă. Dar, atunci când inima nu s-a curăţat, sufletul va alerga către patima pentru care inima are cea mai mare slăbiciune; si dracii îl vor lua ca pe un prieten, si după aceea ei stiu unde să îl aseze. De aceea, este foarte problematic, ca un suflet, atâta vreme cât mai rămân în el slăbiciuni pentru lucrurile vreunei patimi, să nu se facă de rusine la vămi. Fiind făcut de rusine aici, înseamnă că sufletul este aruncat în iad.
Dar hotărârea definitivă de a fi rusinat se va da la Judecata de Apoi, înaintea Judecătorului Atoatevăzător ...”20
8 Mitropolitul Macarie al Moscovei, Teologie dogmatică ortodoxă (în lb. rusă), St. Petersburg, 1883, vol. 2, pag. 538.
19 Billy Graham, Îngerii vestitori tainici ai lui Dumnezeu, Doubleday, New York, 1975, pag. 150-151.
20 Psalm 118, tâlcuit de Episcopul Teofan, Moscova, 1891, retipărit la Jordanville, 1976, pag. 189-290; vezi rezumatul tipărit de New Diveevo Convent, Spring Valley,
N. Y., 1978, pag. 24.


Sursa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti liberi sa-mi comentati gandurile