Pune o fapta buna la temelia Clinicii Nera

luni, 5 septembrie 2011

Despre viata de familie

Sfintenia nu trebuie gresit izolata in manastiri, binestiind ca aceasta nu este conditionata de locul in care se traieste, ori de vreun alt detaliu social, ci numai de curatenia vietii si de pocainta neincetata pentru greselile savarsite. Exista familii care au ajuns la sfintenie inca din viata lor, dobandind nu numai cununa casatoriei, ci si cununa cea nevestejita a maririi dumnezeiesti, prin cununa muceniciei.Persecutiile, in special, din istoria bisericeasca au pus multe familii ale crestinilor in fata alegerii finale: pastrarea credintei, cu pretul sacrificarii vietii, sau pastrarea vietii in sanul familiei, cu pretul apostaziei. Nu era doar o alegere intre viata si moarte, ci una dublata de sacrificiul familiei; in aceasta situatie se dadea proba iubirii lui dumnezeu in duhul cuvintelor Mantuitorului si a urmarii exemplului dat de Dumnezeu, care pentru oameni Si-a dat pe Fiul cel Unul Nascut, spre jertfire: “Cel ce iubeste pe tata si pe mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).

Sfintii Esperie si Zoe

Acesti doi sfinti casatoriti sunt praznuiti la 2 mai, fiind cumparati ca robi de un pagan din cetatea Attilia, din Pamfilia, si supusi la chinuri pentru credinta lor, au fost intariti in lupta de curajul celor doi copii ai lor, anume Chiriac si Teodul: “Vazand curajul vitejesc al copiilor in mijlocul chinurilor acelora, parintii lor s-au intarit pentru intrecere.” Pana la urma toti patru au fost aruncati intr-un cuptor arzand. Sfantul Nicolae al Jicei, in Proloagele de la Ohrida, spunea ca in acel cuptor, “dupa rugaciunile de multumire, si-au dat sufletele in mana Domnului”. Trupurile lor au ramas intregi, neatinse de foc.

Sfintii Emilia si Vasile cel Batran

Sfintii Emilia si Vasile cel Batran, parintii a zece copii, dintre care noua au ajuns la varsta matura, iar trei au fost episcopi (Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie al Nyssei, Sfantul Petru al Sevastei), raman un model, o icoana care a devenit inca in viata lor Biserica a lui Hristos. Sfantul Grigorie de Nazianz, vorbind la ingroparea iubitului prieten, Vasile cel Mare, afirma:

“Unirea parintilor sai, partasi intru unimea virtutii tot pe cat in unirea trupeasca a fost deosebita in multe alte chipuri, precum darnicia catre saraci, primirea strainilor, curatia sufleteasca ivita din infranare, daruirea unei parti din averile lor lui Dumnezeu, dar imi pare ca cel mai mare si mai vestit semn osebitor al casatoriei lor a fost faptul de a fi avut asemenea copii minunati.

Negresit ca basmele elinilor au pilde de parinti cu multi copii sau cu copii minunati, dar noi insine am cunoscut aceasta pereche, ale carei insusiri, chiar fara a tine seama de faptul ca erau parintii lor, chiar fara propria lor stralucire in virtute, i-ar fi facut sa intreaca pe toti oamenii.

Caci daca unul sau doi din urmasii lor ar fi ajuns oameni alesi, am fi putut pune acest fapt pe seama firii lor; dar, cand toti sunt deosebiti, vrednicia si lauda se cuvin in chip limpede celor ce i-au crescut. Aceasta se vadeste prin blagoslovitul numar (de copii ai lor) care au fost preoti si fecioare (adica au trait ca niste calugarite), si prin aceia care, casatorindu-se nu au ingaduit ca vreun lucru din casnicia lor sa-i impidice a ajunge la aceeasi faima intru virtute. Astfel ca ei au facut ca deosebirea dintre ei sa tina doar de starea casatoriei, si nu de felul vietuirii.”

In viata Macrinei, Sfantul Grigorie al Nyssei descrie casatoria parintilor sai si arata cum tatal lui a fost ocrotitorul vietii si al curatiei mamei sale: “Maica noastra era deosebit de virtuoasa si dorea a-si pastra fecioria, petrecandu-si intru neprihanire intreaga viata. Dar era orfana, lipsita de amandoi parintii, iar faima frumusetii sale starnise multor tineri dorinta de a de insura cu ea. A inceput a se teme ca, de nu se va marita de bunavoie cu unul dintre ei, ar putea ajunge prada unei satanice silnicii si a fi rapita de vreunul dintre cei raniti de frumusetea ei. Deci, a primit a se marita cu cel ce avea o fire cu totul aleasa – cu Vasile, tatal nostru – ca sa-l aiba ocrotitor al vietii curatiei sale.”

Iubirea este cea care-i uneste pe soti unul cu altul si pe amandoi cu Dumnezeu; iubirea este insusire dumnezeiasca: “Iubire, insusire dumnezeiasca esti tu, fiindca Dumnezeu este iubire; pentru aceasta cel ce ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in El. Iubirea este dispozitia cea buna a sufletului, care-l face sa nu mai doreasca nimic din cele ce sunt in afara de cunoasterea lui Dumnezeu. Cel ce primeste erosul dumnezeiesc le dispretuieste pe toate cele pamantesti si calca peste toate placerile lumii.”

Aceasta iubire si alipire de Dumnezeu i-a facut pe sfinti sa biruie suferintele muceniciei sau sa se lepede de lumea aceasta prin nevointa duhovniceasca su martiriu duhovnicesc. De aceea sotii crestini nu numai ca nu-i desparte aceasta iubire, dar ii si uneste mai mult si se iubesc atat de mult in Dumnezeu, incat iubirea lor i-o daruiesc lui Dumnezeu, ca darul lor cel mai de pret. Ei stiu ca nu pot intra in imparatia lui Dumnezeu ca sot si sotie, ci ca mire si mireasa si se lasa raniti de dragostea lui Dumnezeu:

“Cei ce-l iubesc pe Dumnezeu au fost atrasi spre erosul Sau de harul ce lucreaza in inima curata, dupa ce harul s-a descoperit sufletului si l-a atras catre Dumnzeu. Cel indragostit de Dumnzeu a fost indragit el mai intai de Domnul si apoi L-a indragit la randu-i. S-a facut mai intai fiu al iubirii si apoi L-a indragit pe tatal cel ceresc.”

Biserica isi recunoaste sfintii mai cu seama in persoana ascetilor. Iar daca printre sfintii Bisericii sunt si persoane casatorite, nu plinatatea amorului fizic, nici casatoria lor perfecta au facut din ei roadele dintai ale imparatiei (dupa cum nici celibatul ascetilor nu le asigura, el singur, acestora sfintenia), ci asceza lor, viata lor si imitarea de catre ei a Crucii lui Hristos.

Viaţa nu este benchetuială, aşa cum cred unii care ajung la nuntă şi apoi cad din cer pe pământ. Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale. Te căsătoreşti cu persoana ce-ai ales-o cu frică şi cutremur, cu multă luare-aminte şi după un an, doi ani, cinci ani îţi dai seama că şi-a bătut joc de tine.Este o concepţie greşită să credem că nunta este calea în care trebuie să căutăm fericirea noastră, refuzul Crucii. Bucurie în căsătorie este atunci când bărbatul şi femeia pun împreună umărul şi înaintează spre urcuşurile vieţii. „Nu aţi suferit? Nu aţi iubit”, spune un poet. Numai cel ce suferă poate iubi cu adevărat. De aceea suferinţa constituie element de bază în căsătorie. „Nunta – spune un filosof şi poet antic – este o lume înfrumuseţată de nădejde şi călită de necazuri”. După cum în foc se căleşte oţelul, tot aşa şi omul se oţeleşte în căsătorie, în focul greutăţilor vieţii. Când priveşti nunta din afară, toate îţi par miere şi lapte, toate îţi surâd. Când te apropii însă, ai să vezi câte clipe grele ascunde.

„Nu este bine să fie omul singur”, zice Dumnezeu. De aceea i-a pus alături un tovarăş, un ajutor pentru toate împrejurările vieţii, mai cu seamă pentru luptele credinţei, căci pentru a-ţi putea ţine credinţa, trebuie să suferi mult. Dumnezeu trimite Harul Său tuturor, însă numai atunci când suntem noi dispuşi să răbdăm şi să suferim. Unii îndată ce dau de greu, dau bir cu fugiţii. Uită şi de Dumnezeu şi de Biserică. Dar credinţa, Dumnezeu, Biserica nu sunt cămaşă pe care o lepădăm îndată ce ne-au cuprins sudorile.

Prin urmare, nunta este o călătorie întretăiată de necazuri şi bucurii. Când necazurile îţi par grele, adu-ţi aminte că Dumnezeu este cu tine. El va ridica crucea ta. El te va încununa.

Sensul unic al căsătoriei “în Hristos şi în Biserică”.

Scopul vieţii creştine e dobândirea Sfântului Duh. Acest lucru priveşte respectul priorităţii absolute a harului izbăvitor în realizarea Căsătoriei ca taină.
Viaţa conjugală trebuie să fie şi ea o lucrare omenească condusă de Sfântul Duh, căci numai Acesta transcende şi biruie toate obstacolele ce stau în calea restaurării firii omeneşti şi a ridicării ei la o demnitate nouă. înnoirea vieţii, pe care Sfântul Duh o împlineşte în virtutea jertfei şi învierii lui Hristos, e o lucrare ce se desfăşoară pe cele două planuri ale existenţei, planul fenomenelor naturale şi cel al misterului, între care nu există nici un hiat, căci amândouă formează unitatea realităţii transfigurate.
De aceea şi căsătoria creştină este o existenţă unică de rugăciune şi taină, de virtute şi dar. Ca atare, ea nu poate fi înţeleasă decât “în Hristos şi în Biserică”.
Din faptul că Logosul ziditor al lumii e însăşi faţa lui Dumnezeu care se întrupează, gândirea ortodoxă mărturiseşte că între creaţie şi răscumpărare există o relaţie tainică încă înaite de veac, care arată că facrurile lumii nu-şi descoperă sensul deplin decât în planul mântuirii.

Dumnezeu e singura viaţă deplină şi adevărată.

În ce priveşte Căsătoria, nu e cu putinţă să cugetăm la ea independent de Dumnezeu prin care a fost rânduită şi prin care ea subsistă, nu-i putem aprecia valoarea după scopurile ei secunde, nu-i putem înţelege sensul, făcând abstracţie de acţiunea imediată a harului.
E adevărat că pentru a ajunge la Taina Căsătoriei, trebuie să trecem prin pragul “morţii lui Hristos”. Totuşi, a concepe o separaţie ontologică între realitatea empirică a vieţii conjugale şi misterul de necuprins al prezenţei divine care-i garantează autenticitatea şi veşnicia, stabilind o distincţie reală între actul natural al căsătoriei şi Taina Nunţii, înseamnă a face o spărtură care dezbină însăşi ideea iubirii creatoare. Am ajunge astfel să privim creaţia şi harul ca două acte esenţial distincte ale lui Dumnezeu, între care nu” ar fi o relaţie fiinţială, intimă, de întrepătrudere, ci numai una paralelă, de coexistenţă.
Sensul divin al căsătoriei nu e determinat de un adaos de putere cerească, ci de introducerea ei într-o lume nouă, în viaţa şi lumea Duhului creator şi înnoitor, unde totul este activitate şi dinamică spirituală.
Deşi mare în sine încă de la zidire, căsătoria este “supranaturalizată” în creştinism, care face din ea nu numai parţial, ci total, un lucru spiritual, văzând în ea chipul legământului tainic, dar foarte real, dintre Hristos şi Biserică, reprezentând astfel umanitatea regenerată.

Sursa: sinaxa.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti liberi sa-mi comentati gandurile