Pune o fapta buna la temelia Clinicii Nera

miercuri, 7 noiembrie 2012

Citostatice pentru romanii cu posibilitati reduse financiar - proiectul unor romani cu SUFLETUL MARE

Cum am devenit membru in reteaua citostaticelor. Vrei sa intri si tu?
de Vlad Mixich     HotNews.ro
Luni, 5 noiembrie 2012

Am sa va spun o poveste care pare prea buna ca sa fie si adevarata. O poveste care m-a facut din nou sa sper si sa cred. Dar desi incredibila, povestea este adevarata. Am intrat si eu in ea. Ar trebui sa intram cat mai multi. Caci uratenia zilnica a “Romaniei lor” ne-a tocit si ne-a facut sa uitam ca exista si o Romanie a noastra, formata din oameni care au in piept nu un buzunar, ci o inima.


De la fereastra biroului vienez in care lucreaza Alin Alexandru se vede interiorul luminat a giorno al unuia dintre cele mai populare magazine de haine din lume. Oamenii misuna printre rafturi, pipaie puloverele moi de casmir (240 Euro), se fandosesc in rochii bogate (188 Euro).

“Ca sa n-ai probleme cand treci prin vama, sa te imbraci bine, sobru” ma invata Alin, in timp ce eu privesc cand stralucirea magazinului de peste drum, cand ambalajul argintiu a unei pungi pe care scrie in germana Pentru a te insanatosi si a ramane sanatos.

“Si la control sa pui medicamentele ostentativ pe banda”, spune Alin. Prin punga lucioasa simt forma dreptunghiulara a unei cutii: Bleomicin, zece fiole (569 Euro).

Bleomicin-ul este unul dintre cele peste 20 de medicamente vitale pentru bolnavii de cancer care au disparut cu desavarsire din Romania de-a lungul ultimilor doi ani. In ciuda numeroaselor promisiuni de rezolvare a crizei citostaticelor facute in ultimul an de ministri succesivi ai Sanatatii din guvernul PDL si din guvernul USL, problema a fost rezolvata doar pentru trei medicamente aduse in Romania prin donatia facuta de un mare producator farmaceutic.

Presa si televiziunile romanesti au descris pe larg problema dar s-au dovedit si ele neputincioase in fata statului roman care, prin lege, este obligat sa asigure tratamentul pentru romanii bolnavi de cancer. “Imi vine sa-i strang de gat”, spune Camelia Demeter, unul dintre personajele acestei povesti care lucreaza zilnic cu pacienti diagnosticati cu cancer. Cel mai puternic trust media din Romania, PRO TV, a dedicat un reportaj de o ora acestei crize si tot degeaba. “Oricine a fost [la guvernare] nu s-a vazut ceva. Toti au fost la fel, toti o apa si-un pamant”, spune Camelia.

Pe langa citostaticele disparute in ultimii ani, in ultima luna din Romania au mai disparut doua medicamente esentiale in tratamentul cancerului si al altor boli: Metotrexat(fiole) si Dexametazona(fiole si tablete). Ambele se afla pe lista medicamentelor compensate 100% si statul ar trebui prin lege sa le puna la dispozitia pacientilor.

Si cu toate acestea, bolnavii de cancer din Romania nu mor din cauza lipsei tratamentului. Pus in fata celei mai temute boli a secolului, romanul gaseste in ultima clipa picatura de apa vie, adusa din departare. Totul porneste din biroul vienez in care s-a format “reteaua citostaticelor”, cea care compenseaza neputinta si ne-simtirea statului roman. Acolo, un tanar de 29 de ani nu a acceptat faptul ca in ministerele de la Bucuresti birocratia este mai puternica decat viata.

PRIMUL MEMBRU AL RETELEI: BRUNETUL SERIOS DIN VIENA

Alin nu a fost de acord sa-i fie folosit numele real pentru acest articol pentru ca “niciunul dintre noi nu a analizat vreodata in mod serios ce s-ar putea intampla, de ce am putea fi invinuiti in cazul in care micul nostru trafic cu citostatice ar deranja pe cineva”.

Alin are ochii increzatori ai unui tanar care si-a implinit visul mai repede decat si-ar fi inchipuit. S-a nascut intr-un sat din sudul Romaniei, unde a invatat la scoala unde mama lui era invatatoare. In clasa a 11-a era deja hotarat sa plece din tara. “Eu eram un pic mai ciudatel. M-am simtit un pic mai batran tot timpul. Aveam un pic alte interese, ma preocupa mai degraba teologia.”

Astazi, barbatul de 29 de ani pentru care “un pic” nu este un tic verbal, ci o permanenta incercare de auto-moderatie, inspira echilibru. Poarta intotdeauna un costum sever, armonizat coloristic cu ramele intunecate ale ochelarilor. Cand e obosit isi scoate cravata cu gestul unui om care scapa de o corvoada neplacuta si povesteste cum a pacalit-o pe secretara facultatii vieneze unde a venit sa se inscrie la 18 ani: “Trebuia sa am certificat de germana, dar nu stiam germana. Asa ca mi-am invatat textul de prezentare de acasa si, cand am ajuns in fata secretarei, i-am spus poezia: ich hab das von Ihnen bekommt. Formularul il descarcasem pe Internet de la un online cafe din oras, pentru ca la mine acasa nu aveam telefon, eram inca pe cuplaj. Asta era in 2001. Studiile erau pe bani si trebuia sa platesc 720 Euro pe semestru. Ai mei au avut atat, suficient cat sa-mi asigure si cativa euro pe zi.”

Dupa ce a terminat facultatea si s-a angajat, Alin si-a adus aminte de frustrarile primului sau an austriac, atunci cand inca nu vorbea bine germana. Asa ca a organizat un campus de invatarea limbii germane pentru copiii din satul sau, pe care i-a si adus o saptamana la Viena. Prima finantare a obtinut-o de la unul dintre sefii lui, apoi strangand fonduri din 2%. Primind aceeasi sugestie de mai multe ori, s-a hotarat sa faca ceva cu acei bani pentru copiii bolnavi. Se intampla in iunie 2009 si criza citostaticelor tocmai incepuse in Romania.

Din Romania au disparut de mai bine de doi ani sau sunt disponibile inconstant citostatice indispensabile precum Bleomicin, Vinblastin, Purinetol, Actinomicin, Ciclofosfamida, Busulfan, Mercaptopurin, Melphalan. Cu exceptia Vinblastinului si Busulfanului, toate se afla pe lista medicamentelor compensate 100% si statul ar trebui prin lege sa le puna la dispozitia pacientilor.

“Oamenii din tara aveau nevoie si medicamentele erau aici. Ii cautam pe cei care aveau nevoie de medicamente pe forumuri. I-am strans apoi pe colegii mei din birou, un slovac si un ungur si le-am spus ca daca vor sa faca o fapta buna atunci sa puna mana pe telefon, sa sune in tarile lor prin farmacii si sa vedem unde gasim medicamentele cele mai ieftine.”

De obicei Alin vorbeste rar, intr-o cadenta aproape ardeleneasca, dar acum ceva nou incepe sa palpaie in el. “Le-am gasit pe cele mai ieftine in Ungaria. M-am urcat in masina, era doar o ora de condus, si am cumparat de acolo. Erau de sapte ori mai ieftine decat in Viena.”

Cu primii bani, Alin a cumparat medicamente pentru cinci copii. Apoi a construit un site simplu, unde romanii care aveau nevoie de medicamentele disparute din Romania completau un formular care ajungea la el. Cele mai multe erau citostatice care nu se elibereaza fara reteta in farmaciile din Viena. Si pacientii romani nu puteau intotdeauna sa-i trimita reteta.

Prima data cand a cerut un citostatic intr-o farmacie vieneza a fost refuzat. Apoi s-a imbracat in costum, a intrat intr-o farmacie infiintata cu 142 de ani in urma in apropierea Operei din Viena, s-a indreptat spre cea mai batrana farmacista (chiar proprietara), i-a explicat situatia si i-a lasat o carte de vizita pe care era imprimata sigla companiei prestigioase la care lucreaza. Dupa cateva schimburi de email-uri, Alin a primit un numar de client permanent al farmaciei (44J) si a inceput sa ridice citostaticele care ii erau cerute din tara. Plata o facea din buzunarul propriu, urmand sa-si recupereze banii de la pacienti dupa ce acestia le primeau in Romania. Fara sa-si adauge vreun comision, fara sa ceara vreun ban pentru timpul si efortul consumat.

Printre rudele apropiate lui Alin nu exista nimeni care sa fi suferit de cancer. “N-am inca un raspuns la intrebarea de ce fac asta. Cred ca cei mai multi dintre prietenii mei nu inteleg neaparat ce fac si ma privesc ca pe o pasare ciudata. Multi ma intreaba si daca eu castig ceva cu medicamentele. What the fuck?”, se aprinde Alin, “Sunt oameni bolnavi de cancer! Chiar crezi ca vreau sa castig ceva din asta? Sau n-am vorbit clar de la inceput? Plus ca ar fi ilegal.”

Transportul de medicamente dintr-o tara a Uniunii Europene in alta este permis doar pentru uz personal. Dar sunt luni in care Alin trimite in tara si 4 rucsaci de medicamente, toate cumparate din banii lui. Uneori ii transporta chiar el: “Nu mi-e frica cand trec cu ele prin vama. De ce sa-mi fie frica? Regulile sunt foarte neclare si sunt dispus sa uzez de asta. Cei de la aeroport care controleaza bagajele nu ma pot aresta. Poate ca e un mod simplist de a gandi, dar nu vad pericolul imediat. Si daca ma aresteaza, abia astept sa se intample. Desi o spun cu o oarecare retinere. Dar chiar as fi un subiect de presa foarte bun: baiatul spalat care aduce medicamente pentru copiii cu cancer a fost arestat”.

Alteori isi roaga prietenii sau felurite cunostinte sa aduca medicamentele in Romania: “Prietenii mei mi-au spus de cateva ori asa, mai in lehamite, bine, bine ma, hai ca fac asta pentru tine. Si, intr-o zi, a venit o mama cu un copil sa-i astepte la aeroport. Si a luat medicamentele si apoi i-a imbratisat si i-a pupat. Si aia s-au cacat pe ei.” Alin incepe sa rada cu pofta de reactia prietenilor sai aruncati in calea valului urias produs de recunostinta unei mame.

Rade pentru ca lui i se intampla asta mai des decat oricui: “Cand eu sun pacientii si le spun ca am gasit medicamentele, mi se incalzeste inima. E aproape ca un drog. O mare parte dintre oamenii buni pe care ii stiu i-am cunoscut prin chestia asta. Sunt norocos pentru ca toate la mine s-au potrivit. Oamenii au fost buni cu mine. Unul dintre cele mai misto lucruri pe lumea asta este sa multumesti. Mi se pare ca e o igiena sufleteasca minunata.”

Binele ca multumire. Daruind vei dobandi. Alin a transformat panseul lui Steinhardt (un autor pe care l-a citit) intr-o practica zilnica. Mi-a pus si mie in mana punga argintie cu Bleomicin, explicandu-mi cum sa o trec in siguranta prin vama. Cand dimineata abia facea ochi, unul dintre vamesii aeroportului din Viena ma intreba politicos, ridicand punga argintie din cutia in care o asezasem: “Si aici ce este?” Am mintit ca sunt medicamentele mele si a fost cea mai curata minciuna din viata mea.

AL DOILEA MEMBRU AL RETELEI: UN FOST HOT CONVERTIT

Nimeni nu m-a mai intrebat nimic la sosirea pe Otopeni, acolo unde prietenii lui Alin care aduc citostaticele in tara sunt asteptati de obicei de omul de legatura. “Pe Filip l-am cunoscut acum un an. E un tip exceptional”, imi povestise Alin la Viena. “Am mers intr-o zi cu taxiul cu el si mi s-a parut ca e un om bun. L-am rugat odata sa ia niste bani de la pacienti pentru medicamente. Si dupa aia i-am dat si mai multi, si mai multi. Cand trimit prieteni cu medicamente, favorul pe care il fac eu lor e ca il rog pe Filip sa ii ia cu taxiul de la aeroport.”

Filip (care a cerut sa nu-i fie folosit numele real) are 42 de ani, o fetita de 5 ani, este intotdeauna grabit si, ca orice taximetrist bucurestean respectabil, poate vorbi mai mult si mai bine decat un moderator de talk-show politic. “Cand m-a sunat Alin nici n-am stiut despre cine-i vorba. Dar m-am dus pentru ca mi-a spus ca pot sa pun aparatul de cand plec spre aeroport. Si dupa aia m-a mai sunat si m-a intrebat daca nu vreau sa-i fac niste comisioane.”

In portbagaj, Filip tine vara o geanta frigorifica pentru apa si sandviciuri. Acolo pastreaza si citostaticele care trebuie tinute la rece. Alin ii plateste cursele pe care le face pentru a duce citostaticele la pacientii care au completat formularul si Filip incaseaza de la ei banii pe medicamente si ii depune in contul lui Alin. “El le spune exact pretul de la farmacie, nu-si pune absolut niciun adaos, nimic. Eu chiar i-am sugerat ca trebuie sa scoata ceva de undeva, macar ce-mi plateste mie, comisioanele. Si dupa aia am vazut ca Alin nu e asa riguros...Tot timpul mai pierde ceva, 15-20 de euro, pe care tot el ii suporta.”

Oncologul cere medicamentul de la Farmacia spitalului. Farmacia nu il are si face solicitare catre directorul Spitalului, care trimite solicitarea mai departe in Ministerul Sanatatii catre functionarii din doua Directii. Acestia trimit mai departe solicitarea catre Unifarm, aflat in subordinea Ministerului, care este obligat prin lege sa asigure cu medicamente reteaua sanitara. Unifarmul ar trebui sa aduca aceste medicamente lipsa din strainatate, dar nu le poate importa pentru ca “plata catre distribuitorii straini trebuie facuta pe loc” si nu are suficiente fonduri.

Tatal lui Filip a murit de cancer si nu i-a fost greu sa inteleaga de ce comisioanele astea sunt mai importante decat altele. Mai ales ca, desi nu are vreo icoana in taxi, Filip e credincios.

“In ’92, furam in Germania. Mergeam patru insi la furat si numai tigari luam ca le cumparau vietnamezii, era marfa cea mai vandabila. Dar nu talhaream, nu furam din buzunare, ca ne gandeam noi ca magazinele alea sunt asigurate. Si stateam in bloc cu niste penticostali. Ma rugau ziua sa le duc pe doua surori cu copiii lor la furat. Erau romi, da’ la mine nu conteaza asta, si mi se parea ciudat ca in acelasi timp ele citeau Biblia si mergeau la adunare. De la tatal lor, un tigan batran, am luat Biblia sa citesc si eu din ea. El le spunea mereu fetelor: ma nu mai faceti lucrul asta ca Domnul se supara. Si atunci am citit prima data in viata cele zece porunci. Aveam 22 de ani si, spre rusinea mea, pana la varsta aia nu le citisem deloc. Din clipa aia a inceput sa ne mearga rau. Si unul dintre aia patru spunea ca sa nu mai citesc eu Biblia ca din cauza asta ne merge rau. Incepuse o lupta in interiorul meu. Stiam deja ca nu e bine si incepuse inca un prieten, care facea box si dadeam spargeri si cu el, s-o lase mai moale. Acuma e si el credincios. Asta era viata mea dinainte, de acum 20 de ani.”

Filip nu e ortodox si nici penticostal sau adventist. E “crestin simplu, care crede Biblia asa cum e scrisa.” Pe Alin il admira pentru ca ceea ce face el “e legat de suflet si de omenie. Sunt si altii care au stabilitatea lui financiara, dar nu fac asa ceva.” O singura data Filip a tacut neintrerupt vreme de 10 secunde, ceea ce e o vesnicie in taxiul lui. Atunci cand l-am intrebat de ce crede ca Alin face asta gratuit. “E ceva in el, e ceva in fiecare om... Poate dorinta asta, stii? Ca si mie imi place sa fac fapte bune. Si o fapta buna nu o faci ca sa te rasplateasca un om.”

Binele ca dorinta. Daruind vei dobandi. Filip taximetristul si-a schimbat viata dupa ce a citit Biblia. “Am incredere totala in el”, spune Alin Alexandru. “Si nu m-am inselat de multe ori la oameni.”

AL TREILEA MEMBRU AL RETELEI: BARBATUL-TANC

Medicamentele plecate din farmacia vieneza infiintata in 1870 pot ajunge in doua locuri: fie la Asociatia PAVEL, care se ocupa de copiii bolnavi de cancer, fie direct la un pacient adult. Cristian Cojocaru, un manager de 41 de ani, are fizicul si personalitatea unui tanc: cand se porneste aproape nimic nu-l mai poate opri. Cancerul sau a fost identificat in urma cu 8 luni, intr-un stadiu cu o rata foarte mare de vindecare daca tratamentul este inceput imediat. In boala lui, limfomul Hodgkin, acest tratament implica un cocktail de 4 medicamente, printre care si Bleomicin-ul.

“Eu am avut parte de doctori excelenti, m-au impresionat. Dar la plecarea din spital, pe foaia de externare mi s-a dat o hartiuta prin care s-a zis: dintre cele 4 medicamente de care ai nevoie, unul ti-l da spitalul, de celelalte iti faci tu rost. Ups! Dar cum era chestia aia cu asigurarea mea de sanatate care acopera tratamentul?” Pus in fata unui diagnostic atat de dur, Cojocaru a inceput sa caute folosind internetul. A intrat in legatura cu producatorii Bleomicin-ului si acestia l-au trimis la reprezentantul lor din Romania care i-a spus: "o sa bagam, suntem in curs de acreditare, mai stam un pic ca nu avem prospecte, mai stam un pic ca nu avem nu stiu ce..."

Dar cancerul lui Cojocaru se intampla acum!

“Pe Alin nici nu-l cunosc. Am vorbit pe mail si la telefon. Nu stiu cum arata. Daca intr-o zi ma claxoneaza pe trecerea de pietoni il si injur”, rade pofticios IT-istul. “Cei de la PAVEL mi-au dat numarul lui de telefon si l-am verificat si pe net. Am vazut ca se ocupa de asta serios, i-am zis ce problema am si pac: am rezolvat. Mi-a zis de la bun inceput ca nu-i trebuie niciun ban pentru asta. Ca sa nu-i perturb sistemul, am platit eu la farmacia din Viena direct cu cardul si el doar mi le-a adus. Eu am intrat in legatura cu farmacia din Viena care mi-a zis foarte clar: reteta.”

Si de aici incolo omul-tanc s-a pornit: “Dar ca sa poti obtine reteta, trebuie sa dai o declaratie Spitalului prin care sa afirmi ca nu vei cere rambursarea fondurilor de la spital. Intai am semnat hartia asta si abia apoi mi-au dat reteta cu parafa. Bun, dar e nefiresc. Eu platesc un sac de bani ca asigurare la Casa mea de Asigurari (OPSNAJ) si voi nu sunteti in stare sa-mi asigurati serviciul? Si m-am dus in audienta la presedintele Casei la care eu sunt asigurat si i-am zis: prietene, uite asta e fisa fiscala pe anul trecut ca sa vezi ce iau pe fluturas macar de un an de zile. Stiu ca n-ai idee cati bani primesti de pe urma mea, dar eu ti le arat ca sa stii pe ce sume discutam.”

Si Cojocaru a scos patru dosare cu toate actele necesare: “Uite, eu platesc din 2007, la un salariu de atata, asigurari medicale de 1165 lei. Aproape aceeasi suma i se ia si angajatorului meu. Se iau, ca nu-i dam noi voluntar la stat. Deci 1165 ori 2 fac 22 milioane lei vechi pe luna, pe care i-am platit cel putin din 2007. Banii astia sunt vizibili, ei se dau si se iau. Ce dracu’ se intampla cu ei? Unde sunt ei? Ca acum a venit momentul in care trebuie sa regasesc sprijin din partea voastra. Trebuie sa-mi dati banii inapoi.”

Lui Cojocaru i s-a raspuns ca banii pe care i-a cheltuit pe medicamentul adus de la Viena trebuie sa-i ceara Spitalului, care poate insa clama ca nu mai are fonduri, desi primeste bani de la Casa de Asigurari. “Si de aceea Spitalul, neavand fonduri, m-a obligat sa semnez acea hartie-declaratie ca nu ma voi intoarce impotriva lui sa-mi recuperez fondurile. Dar asta nu e firesc, pentru ca spitalul nu e o unitate financiara care sa-mi dea mie bani. Ei fac actul medical. Firesc ar fi sa-mi returneze banii Casa.”


Dupa acest raspuns, Cojocaru i-a explicat directorului Casei planul sau de viitor: “Vorbim asadar de o lege care nu functioneaza in favoarea mea, a celui care are nevoie de aceste servicii. Pai daca ai o lege care spune ca tratamentul de cancer e gratuit, dar n-ai tratamentul, n-ai banii, n-ai aia, n-ai ailalta, pai ceva nu functioneaza. Si atunci aceasta lege ar trebui modificata. Dar nimeni in toti acesti ani n-a facut acest lucru. Nici nu mai conteaza culoarea politica pentru ca e un sistem stupid. Eu sunt foarte deschis si apreciez ca ai empatizat cu mine, dar de aici inainte trebuie sa se intample ceva. Veti purta toti o tinta pe piept. Nu va dau in judecata pentru ca ar insemna sa pierd prea mult timp. Asa ca voi intra pe zona cu presa, care are o putere. Caci discutam despre normalitate aici. Si atunci, este normal ca in momentul asta eu sa am un raspuns negativ de la tine, Casa, si sa ma duc sa iau o caramida si sa-ti sparg geamul?”

Desi ajuns la capatul povestirii, Cojocaru nu se racorise inca: “Nu fac chestia asta pentru mine. Dar exista acea mama care nu are bani sa-si plateasca o fiola de Bleomicin si care nici nu stie ce sa faca. Eu am pus mana pe telefon, am sunat in patru tari de jur imprejur si am aflat ceva. Mama aia din satul din Galati, ala care peste doua luni va fi plin de zapada si care n-are bani sa-si aduca copilul la Bucuresti pentru tratament, mama aia nu stie ce sa faca. Si chestia asta eu o fac pentru oameni ca ea. Ca eu, multumesc lui Dumnezeu, am cu ce sa-mi platesc tratamentul.”

Binele ca energie. Daruind vei dobandi. Aflat in mijlocul unui tratament dificil cu citostatice, cu o multime de efecte adverse dureroase, energia lui Cojocaru a ramas intreaga si suficienta pentru a invinge cea mai intunecata frica care ne bantuie pe fiecare: frica de moarte.

AL PATRULEA MEMBRU AL RETELEI: SOTIA LUI MOS CRACIUN

Cand am intalnit-o pe Camelia Demeter, asistent social la Asociatia PAVEL, m-am gandit imediat la sotia lui Mos Craciun. Mare, buna, calda si cu un ras clopotit si pus pe ghidusii. In mainile ei ajung multe dintre medicamentele lui Alin pe care ea le distribuie mai departe copiilor bolnavi de cancer proveniti din familii sarace. Asociatia face rost de bani pentru asta prin Sfanta Cerseala. Camelia i-ar strange de gat pe guvernanti caci “din 2009 incoace am primit motive peste motive: nu sunt medicamente pentru ca nu se pot importa, pentru ca nu au autorizatie de punere pe piata, pentru ca sunt prea ieftine, pentru ca statul roman nu poate obliga firma X sa importe daca nu are profit. Dar toate astea depasesc intelegerea mea. Ce facem noi cu copilul care ACUM trebuie sa faca tratamentul?”

Cand Alin a aparut la PAVEL in urma cu trei ani, Cameliei i s-a parut ca “a picat Sfantul Petru din cer in curtea noastra. Ca el scoate banutul, cumpara medicamentul si vi-l da dumneavoastra daca vreti sa-l aduceti. Nevoia este clara: copilul cu cancer acum face tratament si ii trebuie medicament. Acum! Nu peste o luna, nu la sfarsitul anului, nu cand se va rezolva, nu cand ii dam in judecata.”

Intr-un frigider obisnuit de la Asociatia PAVEL sunt depozitate citostaticele aduse in tara prin reteaua care pleaca de la Viena. O retea semi-legala construita nu din hartiile birocratilor din ministere, ci din bunatatea unor oameni obisnuiti: un tanar realizat profesional la Viena, un fost hot de tigari convertit, un informatician care vrea sa schimbe sistemul si o femeie buna care are grija de copiii foarte bolnavi. Ei formeaza reteaua citostaticelor. Ei sunt


Avem o lista princeps cu 100 de medicamente deficitare pentru mai multe afectiuni. Acestea vor fi achizitionate de spitale si apoi decontate in asa fel incat sa ajunga cat mai repede la bolnavi.



“Pe Alin vreau sa-l clonam”, mi-a mai spus Camelia cea mare si buna. “Daca aveti vreo posibilitate, haideti sa-l clonam cumva.”

Oare isi mai aminteste cineva dintre noi cum se poate clona binele?

AL CINCILEA MEMBRU AL RETELEI: VREI SA INTRI SI TU?

Atunci intra aici pe www.medicamente-lipsa.ro si completeaza formularul de voluntar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti liberi sa-mi comentati gandurile