Pune o fapta buna la temelia Clinicii Nera

joi, 31 ianuarie 2013

Despre deasa impartasanie

Fragment dintr-un interviu cu Protosinghelul Iustin de la Oasa

http://4.bp.blogspot.com/-hVZ1au5lx-Y/TVxy3hzXAMI/AAAAAAAAAZQ/BIz0u-zdRts/s1600/Sfanta%2BImpartasanie_structural.jpg

Şi o întrebare obsesivă: cum credeţi că trebuie să se împărtăşească omul: mai des sau mai rar?
Cu cutremur! Nici deasă nici rară, dar să ştie omul că stă în faţa lui Dumnezeu atunci când trebuie să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului. Să ia Sfânta Împărtăşanie cu vrednicie, ca să nu‑i fie lui spre osândă. Vrednicie relativă, pentru că nimenea nu este vrednic de a primi pe Hristos. Dar nu e bună nici falsa evlavie a nevredniciei, pe care o folosesc unii ca să se lipsească de viaţa în Hristos. Mă mai deranjează şi când văd că alţii – fie ei călugări sau mireni – iau în literă ceea ce văd la străini. Ştiu şi eu că athoniţii se împărtăşesc de patru ori pe săptămână. Dar aceia duc o altfel de viaţă, mult mai curată. Altă trăire…
Aşa i‑a răspuns şi avva Adrian Făgeţeanu cuiva care l‑a întrebat de ce nu se împărtăşeşete mai des: „Când o să trăiesc şi eu ca ei, mă voi împărtăşi la fel ca ei!”
Ştiu foarte bine cum se împărtăşesc athoniţii fiindcă am stat şi eu o jumătate de an în Vatopaediou. Dar sunt la alte măsuri. Ţi‑aplici tu exigenţele celor de acolo? Odată i‑am mărturisit la spovedanie părintelui Efrem că am vorbit de rău (nu pe cineva anume). De fapt mi se părea un păcat minor, în orice caz nu atât de grav pe cât m‑a certat duhovnicul stareţ. La noi la spovedanie cred că s‑ar fi trecut cu vederea aşa o greşeală. El însă mi‑a zis că nu este permis răul la nici o formă, nici în problemele mari, dar nici în cele minore. Ş‑atuncea şi aici la Oaşa: avem deschidere. Poate să se‑mpărtăşească oricine de patru ori pe săptămână, dar… Cum face grecul? El la orice problemă răspunde afirmativ, apoi însă îţi strecoară un dar, care de fapt introduce condiţii ce pot anula orice încuviinţare. Deci, şi la noi se poate împărtăşi monahul de patru ori pe săptămână – desigur, ca posibilitate. În realitate foarte rar ai să vezi pe cineva cuminecându‑se de atâtea ori săptămânal, pentru că pentru orice gând pe care nu se cade să‑l aibă monahul eu îl opresc de la sfânta împărtăşanie. Vrei împărtăşanie deasă? Bine, dar…
Aici ne spovedim săptămânal. Şi noi trăim laolaltă; eşti în comuniune cu ceilalţi şi e mai greu să păcătuieşti. Şi chiar de se‑ntâmplă să cazi, dai fuga la duhovnic – că e lângă tine – şi vădeşti păcatul. Dar cei din lume? Să zicem că odată te mai împărtăşeşti la săptămână fără spovedanie (deşi tot cu încuviinţarea duhovnicului!), dar să facă mireanul asta în mod regulat, este puţin probabil.

În primul rând cred că ar trebui ştiut că Liturghia are drept scop împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, atât a clerului cât şi a mirenilor. Dumnezeu însuşi îţi spune că „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6,53). Cine este oare cel care nu vrea să trăiască?…
Problema pleacă însă de la modul de abordare a acestei sfinte taine. Dacă priveşti împărtăşania doar ca pe un premiu, te vei cumineca mai rar, dar dacă îţi vei da seama că este un medicament care te face puternic în faţa păcatului, atunci cred că des vei dori să primeşti Sfânta Împărtăşanie. Nu sunt eu cel care trebuie să ia măsuri în legătură cu porunca a patra bisericească – vorbeam mai‑nainte de criticismul românilor, nu? – şi nici nu pot să dau verdicte în privinţa împărtăşaniei: deasă sau rară, ea trebuie luată cu cutremur. Unii spun că măcar odată la 30 de zile să se împărtăşească mireanul; alţii, ca sfântul Simeon al Salonicului: odată la 40 de zile; cărţile de rugăciuni: în cele patru posturi de peste an, iar canoanele – la fiecare Sfântă Liturghie. Am aflat undeva o vorbă a sfântului Grigorie de Nyssa, care spunea că noi „nu vom fi judecaţi după binele pe care l‑am făcut, ci după binele pe care puteam să‑l facem şi nu l‑am făcut”! (tot din Lumea monahilor!). Eu cred că tot aşa stau lucrurile şi cu sfânta cuminecătură: vom fi judecaţi pentru că puteam să ne împărtăşim şi n‑am făcut‑o! Lucrurile sunt clare: am trăit fără trupul şi sângele Domnului, deci am trăit fără Dumnezeu! Şi ce ne‑a oprit? Doar ignoranţa sau falsa evlavie că nu suntem vrednici de a fi împărtăşiţi. Păi vom fi noi oare vreodată vrednici să‑L primim pe Dumnezeu?

„Fără de mine nu veţi putea face nimic”. Mi‑a fost tare greu să accept lucrul acesta.
Să mai ştii că dracul acesta al curviei poate lucra chiar şi cu subconştientul tău, în somn, prin vise. De aceea te poţi trezi cu nişte ispite pe care nu le‑ai avut niciodată în viaţa ta, cu nişte gânduri care nu sunt ale tale. Şi el are răbdare: luni de zile îţi aşteaptă gândul să se învoiască la săvârşirea acelui păcat. De aceea trebuie multă luare aminte la paza gândurilor. Eu sunt de părere că decât să te lupţi cu patimile, mai bine să le prevezi. Definea cineva capacitatea de conducere ca însemnând putinţa de a prevedea. Aşadar dacă reuşeşti să prevezi, însemnează că tu conduci şi deci nu vei cădea rob patimii. Dar dacă nu reuşeşti acest lucru, patima va veni peste tine şi lupta va fi mult mai grea. De aceea e bine ca omul să se cunoască pe sine, să‑şi ştie slăbiciunile şi să‑şi păzească acele părţi slabe – care în mod sigur vor fi atacate de către diavol.
Şi cu toată această ştiinţă a luptei cu răul, creştinul tot cade şi poate să pătimească asta chiar în mod repetat, deşi vrea să se îndrepteze şi nu doreşte să mai săvârşească acel păcat. Ba chiar poate fi ispitit cu deznădăjduirea în acele clipe de întinăciune, conştient fiind că dracul speculează aceste momente de cădere pentru a strecura îndoiala mântuirii.
Să ai îngăduinţă la fel de mare cu tine, pe cât de mare ţi‑e neputinţa. Aşa m‑a învăţat avva Teofil Pârâian. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu te vei ridica. Poate de asta cade omul în mod repetat, fiindcă poate îşi închipuie că patima e destul de uşoară şi îi stă în putinţă s‑o înlăture fără ajutor dumnezeiesc. Ori poate Dumnezeu îl lasă singur pentru a‑l întări în credinţă, cercându‑i răbdarea. Citeam la stareţii Optinei că fără Dumnezeu suntem nimic. Şi mă întrebam şi eu: cum, Doamne, chiar nimic? Doar şi pe mine m‑a făcut după chipul Lui, şi‑atunci măcar ceva, ceva tot ar trebui să pot şi eu. Dar am putut să văd mai apoi cât de mare e neputinţa omenească, atât de mare încât nu mi‑a venit să cred. M‑am cutremurat când am ajuns la „subteranele” oamenilor ca duhovnic. Te îngrozeşti dacă intri în labirintul minţii umane.
Tot voiam să vă întreb: apasă pe duhovnic încărcătura aceasta de răutăţi deşertate de către pătimitori la spovedanie?
Dacă ar şti un duhovnic tânăr ce‑l aşteaptă, n‑ar mai spovedi în viaţa lui! Când am început eu să mărturisesc, au venit peste mine nişte patimi, dar nu aşa…ci cu putere mare! Şi erau patimi despre care eu nici măcar nu auzisem vreodată! Şi mă luptau cu atâta forţă încât nu mai dormeam nopţile. Duhovnicii nu spun. Nu spun pentru că e descurajant pentru tineri. Nu ştie nimeni cu câtă furie e atacat un duhovnic! Când mi‑am dat seama cu cine am de‑a face şi cât de mare e lupta mi‑am zis: şi dacă am să văd cu ochii mei un preot duhovnic, sau chiar un ierarh păcătuind, nu odată, ci chiar în repetate rânduri şi tot nu‑l voi judeca vreodată, când ştiu câte pătimeşte de la diavolul un duhovnic. O singură dată în viaţă şi într‑un singur punct să fie slab un duhovnic şi să vezi cu ce forţă va fi atacat prin acea slăbiciune a lui. Legiuni de draci aşteaptă o breşă la un duhovnic. Spovedesc de şase ani. Însă un an şi jumătate n‑am ştiut prea bine ce‑i cu mine din cauza ispitelor ce au venit asupra mea. Uneori mă întrebam dacă voi mai rămâne creştin, nu monah, aşa atacuri diavoleşti am avut de îndurat. Nici n‑apucam bine să mă ridic dintr‑o ispită că mă lovea cu alta. Eei! Atuncea de mă vedea cineva ce‑ar fi zis despre mine? De asta mă doare tare mult lipsa de înţelegere şi a dragostei. Vezi cum stau lucrurile? De exemplu, să zicem că un om îşi dă viaţa pentru ţara lui. Cum este el privit? Ca un erou, nu? Dar duhovnicul – preot de mir sau monah fiind – care se sacrifică pentru ca să salveze un suflet de la moarte, cum se numeşte el? Iar de se întâmplă să se piardă ‑ să nu fie! – în încercarea de a salva sufletul cuiva, ce vei spune despre el? El, care a „murit” luptând să salveze suflete de la moarte! Celui căzut în tranşee pe bună dreptate i se spune erou, dar de ce îl dispreţuim pe duhovnicul căzut în încercarea de a salva un suflet de la moarte? El de ce devine un paria şi nu e un erou? Măcar să nu‑l judecăm…
Da. Rău lucru e a‑I răpi lui Dumnezeu judecata…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti liberi sa-mi comentati gandurile