Pune o fapta buna la temelia Clinicii Nera

marți, 28 mai 2013

Carti online gratuite - Explicarea Sfintei Liturghii



Explicarea Sfintei Liturghii
1. Proscomidia
          Prima parte a Sfintei Liturghii este constituită din pregătirea darurilor a pâinii şi a vinului în vederea prefacerii lor în trupul şi Sângele Mântuitorului. Această primă parte a Liturghiei se săvârşeşte de către preot în taină, în Sfântul Altar, purtând numele de Proscomidie.
          Preotul începe lucrarea Proscomidiei îmbrăcat în toate veşmintele preoţeşti "care-l ridică din planul vieţii obişnuite şi-l arată împodobit în veştmântul de curăţenie, de lumină al harului şi prin care va lucra cele ale mântuirii” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p.112-113).
          Locul săvârşirii proscomidiei este absida din peretele Sfântului Altar, care poartă numele de Proscomidiar. Rânduiala acestei prime părţi a Sfintei Liturghii începe prin rostirea de către preot a binecuvântării, formulă pe care o foloseşte de altfel la toate rânduielile cultice.Punctul central al Proscomidiei îl constituie scoaterea Sfântului Agneţ, aceea bucată de pâine în formă pătrată, care în Sfintei Liturghii, culminând cu Prefacerea, se va transforma în Trupul şi Mântuitorului Hristos. Agneţul este format din patru parţi unite întreolaltă, având în scris pe prima parte Iis ( Iisus), pe cea de-a doua Hs (Hristos), iar pe cea de-a treia şi a patra Ni şi Ka (ceea ce înseamnă: Iisus Hristos învinge ).
            Proscomidiarul, Sfântul Disc şi Agneţul, toate la un loc comportă o dublă semnificaţie. Proscomidiarul este pe de o parte peştera în care s-a născut Mântuitorul Hristos. Dacă vedem astfel Proscomidiarul, atunci Discul este însăşi peştera din Bethleem, iar Agneţul însuşi Pruncul Iisus, Fiul lui dumnezeu. Dar în acelaşi timp, Proscomidiarul este şi Mormântul Mântuitorului Hristos din care Acesta a înviat a treia zi. În această accepţiune,Agneţul este trupul Mântuitorului, care peste trei zile va învia din mormânt. Această realitate a Discului - mormânt, implică desigur, caracterul de jertfă ale Sfintei Euharistii.
Faptul că Proscomidiarul şi ceea ce se află pe el este, pe de o parte, peştera din Bethleem, şi pe de altă parte mormântul din care se va scula Hristos, are un sens tainic. Proscomidiarul este peşteră în sensul în care acolo este prezent Agneţul, ca un Miel înaintea istoriei şi peste timp, pentru că ,, în Miel sfârşitul se uneşte cu începutul”. Este de fapt ,, Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii „. Hristos,din veşnicie a fost rânduit de Dumnezeu spre răscumpărarea noastră, prin moartea Sa pe Cruce, astfel încât Mielul jertfit ,, intră în istorie, ia chipul Pruncului şi aceasta înseamnă naşterea din Bethleemul iudeii” (Paul Evdokimov,  Rugăciunea în biserica de răsărit, p.162). Proscomidiarul este în acelaşi timp peşteră şi la fel, mormânt. În sensul în care şi Naşterea este văzută ca început, ca punct premergător al morţii, al răscumpărării şi Împăcării noastre cu Dumnezeu: ,, noi îl cunoaştem deja pe Hristos răstignit – scria părintele Stăniloaie – în El actele acestea nu mai sunt distanţele, ci reprezintă întregirea persoanei Sale realizate ca om. Actele trecutului se concentrează în El, înghiţind distanţele temporale... in Hristos cel etern, e lucrător trecutul,prezentul şi viitorul, între care distanţele au dispărut”(Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, op.cit.,p.112-113. În sensul acesta, între Naşterea şi Mormântul Domnului nu mai există distanţă. Se cade a fi precizat că Prescura din care este scos Agneţul se numeşte aducere, iar Pâinea este considerată ca susţinătoare a vieţii noastre. Pâinea pe care o aducem la Sfântul Altar pentru a se scoate din ea Agneţul, reprezintă, de fapt, ,, aducerea noastră la Dumnezeu, iar scoaterea Agneţului din prescură reprezintă desprinderea Mântuitorului Hristos din pântecele Fecioarei, deci naşterea Sa.
În momentul scoaterii Agneţului, preotul zice: ,,ca un Miel nevinovat spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas împotriva celor ce-L tund pe El aşa nu si-a deschis gura Sa”. ,,Miel fără de glas” arată şi întăreşte acceptarea de către Mântuitorul a jertfei de bună voie, fără ripostă. După scoaterea Agneţului care este aşezat pe Disc cu pecetea în jos (pecetea fiind partea pe care se află înscris : Iisus Hristos învinge ), arătând prin aceasta ca Hristos a venit pentru mântuirea celor de jos, pentru noi oamenii, urmând să fie junghiat Mielul în patru părţi. Agneţul nu este împărţit în totalitatea sa în patru părţi, ci doar miezul aceea arătând ca Hristos făcut om rămâne şi Dumnezeu; coaja rămâne întreagă pentru că prin întruparea şi moartea sa, nu are loc o desfiinţare a ipostasului său dumnezeiesc. După junghiere, Agneţul este ridicat cu pecetea în sus lucru ce indică faptul că Hristos s-a ridicat ca om cu faţa spre Tatăl, spre cer, aceasta, desigur, în numele umanităţii care imploră reluarea comuniunii cu dumnezeirea, comuniune desfiinţată prin păcatul strămoşesc.
Urmează împungerea Agneţului cu copia, de către preot, în partea Iis rostind: ,,Şi unul din ostaşi cu suliţa în coasta Lui a împuns”, aceasta punând în evidenţă împungerea coastei Mântuitorului de către ostaşul roman. După rostirea acestor cuvinte, preotul toarnă in Potir, concomitent, vin şi apă, conţinând spusele de mai înainte: ,,şi îndată a ieşit sânge şi apă”. Preotul binecuvintează amestecarea arătând prin aceasta ce el, de acum, aparţin lui Hristos Dumnezeu , deşi nu la gradul absolut. După scoaterea Agneţului şi binecuvântarea amestecării vinului şi a apei, urmează scoaterea dintr-o altă prescură a unei miride (în formă triunghiulară ), întru cinstea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aşezând mirida aceasta în dreapta Agneţului, preotul rosteşte : ,,statut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită, preaînfrumuseţată îmbrăcată”. Aşezarea miridei pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu înseamnă, de fapt, că jertfa lui Hristos din Sfânta Liturghie este făcută spre slava Maicii Sale. Maica Domnului este reprezentată, aşadar de mirida adusă în cinstea Sa, alături de chipul Trupului Fiului Său, Agneţul; ,,Maica Domnului se roagă în fruntea întregii comunităţi ca acest Agneţ să fie primit în jertfelnicul cel mai presus de ceruri şi prefăcut în trupul jertfit al Fiului Ei, care va reperezenta (...) jertfa comunităţii şi a Maicii Domnului însăşi„. ( pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, op.cit., p.122).
Urmează aşezarea în partea stângă a Agneţului a miridelor pentru cele nouă cete de Sfinţi: Sfinţii Îngeri, Sfinţii Prooroci, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Ierarhi, Sfinţii Mucenici, Sfinţii Cuvioşi, Sfinţii Doctori fără de arginţi, Sfinţii drepţi Părinţi Ioachim şi Ana şi toţi Sfinţii, împreună cu rugăciunile Sfântului a cărui Liturghie se săvârşeşte. Aceasta demonstrează că toţi aceşti Sfinţi se bucură de aceeaşi slavă, de care se bucură Domnul cel Răstignit şi Înviat, dar nu se află în aceeaşi intimitate cu El, aşa cum se află Maica Lui. Scopul scoaterii acestor miride este la fel, acela de a mijlocii prin rugăciunile lor, primirea pâinii şi a vinului de către Dumnezeu, în vederea prefacerii în trupul şi Sângele Mântuitorului. În partea de jos a discului, sub agneţ, vor fi aşezate mai multe rânduri de miride pentru cei vii, începând cu episcopul locului, conducătorii şi armata ţării, ctitorii Sfântului Locaş (ai bisericii unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie) şi nu în ultimul rând pentru cei adormiţi. Pomenirea celor vii, cât şi a celor morţi la proscomidie are un sens profund, sens relevatde părintele Staniloaie în câteva propoziţii: ,,Bucăţica de pâine scoasă pentru fiecare persoană umană distinge pe cei pentru care se scoate, dar şi apropie de Hristos şi între ei, arătându-i în plus ca fiind de aceeaşi fire umană cu Hristos şi între ei. Aceste miride nu sunt scoase cu scopul de a-i împărtăşi din ele pe credincioşi, pentru că din ele nu se împărtăşeşte niciodată nimeni, ele sunt scoase pentru a sta în apropierea Trupului Domnului. În sensul acesta, toţi ne unim cu Hristos prin împărtăşire, dar rămânem şi distincţi de El, prin părticelele din care nu se împărtăşeşte nimeni”. Rostul pomelnicelor date pentru a fi citite la proscomidie de către preot, care scoate ori de câte ori citeşte un nume o miridă, aşezând-o pe Disc, este unul major. Prin aceasta, fiecare dintre noi ne dăruim, pe noi înşine şi unii pe alţii, lui Hristos, ştiind că prin aceasta îl vom avea adevărat în veci. La darul oferit nouă de mântuitorul nostru Iisus Hristos, noi răspundem cu un dar - contra dar, dacă se poate spune aşa - oferindu-ne pe noi şi pe toţi cei dragi ai noştri, ca un dar al lui Hristos”. Semnificarea aşezării miridelor pe Disc reprezintă “Nunta Mielului Hristos, înconjurat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi de Înainte Mergătorul, urmat de Îngeri si de Sfinţi. Este de fapt chipul desăvârşit al Bisericii care acoperă cerul şi pământul, îi cuprinde pe cei absenţi şi pe cei adormiţi, recapitulează universul lui Dumnezeu într-un dat viu”. (Paul Evdokimov, op.cit. p.161.
Rânduiala proscomidiei se încheiere cu tămâierea darurilor, când rugăciunea se îndreaptă spre cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, fiind invocată pogorârea harului divin. Dacă darurile au fost până acum oferite Tatălui, mergând până sus la El, acum se face invocarea Duhului Sfânt, care să facă lucrarea de prefacere a lor în Trupul şi Sângele Domnului. Deşi nu aceasta este Epicleza, acum se face începutul, e de fapt acel ,,urcuş” spre prefacerea deplină. După tămâierea darurilor, peste Sfântul Disc se aşază steluţa zicând preotul: «Şi venind steaua a stat deasupra locului unde era Pruncul». În jurul Agneţului e concentrat, acum, cosmosul întreg, care vine să-l acopere, aşezându-se deasupra lui. Este starea de kenoză, în care se acoperă dumnezeirea servindu-se de cosmos” (Pr.Dumitru Stăniloaie, op. cit. p.129. În jurul lui Hristos se află pe Disc cele pământeşti împreunate cu cele cereşti. Semicercul viilor şi al morţilorare în vârf o stea, pe Hristos. Toţi cei care au văzut steaua strălucind deasupra locului unde s-a născut Hristos, ştiau că El este Fiul lui Dumnezeu, lucru care se face văzut şi simţit odată cu ieşirea Fiului lui Dumnezeu la propovăduire. Urmează acoperirea darurilor, acoperămintele reprezintă aripile cu care Domnul Hristos ne ocroteşte, aceasta rezultând şi din cuvintele rostite de preot în momentul acoperirii: “Acoperă-ne cu acoperământul aripilor Tale, alungă de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul”. Domnul se acoperă împreună cu noi, se acoperă cu noi ca să ne acopere de vrăjmaşi şi să ne ţinălângă El, Este de fapt  sensul hristologic cosmologic, reprezentând pe Hristos, Cel ce este în slavă, care acoperă nevăzut şi conduce la mântuirea lumii şi sufletelor noastre”(ibidem, p.131). Acoperămintele Discului şi ale Potirului sunt chipul real al scutecelor Mântuitorului la Naşterea Sa în Bethleem, şi în acelaşi timp, giulgiurile cu care a fost înfăşurat Trupul Mântuitorului de către Iosif şi Nicodim, la patima Sa.
Înaintea otpustului slujbei proscomidiei preotul rosteşte rugăciunea de binecuvântare a darurilor de pâine şi vin, cerând lui Hristos ,,să le primească pe dânsele în Sfântul, cel mai presus de ceruri şi duhovnicescul său Jertfelnic. Aceasta este de fapt rugăciunea prin care darurile de pâine şi vin aduse de credincioşi sunt afierosite lui Dumnezeu, ele devenind din acest moment din acest moment din simple daruri, cinstite daruri, pentru ca mai apoi să devină Sfinte Daruri. Acest fapt indică de fapt realitatea prefacerii darurilor, care nu ţine strict de momentul Epiclezei, ci străbate întreaga Sfântă Liturghie. În timpul Sfintei Liturghii darurile se află într-un permanent urcuş al trecerii lor de la simplă pâine şi vin la realitatea Trupului şi Sângele Mântuitorului Hristos, moment care culminează, adică se împlineşte în actul Epiclezei. După otpust, darurile sunt cădite de către preot, jertfa de tămâie descoperind darurile de tămâie aduse de magi la Naşterea Mântuitorului, venirea femeilor mironosiţe la mormânt pentru a unge cu miresme trupul Mântuitorului la patima Sa, şi în acelaşi timp jertfa credincioşilor Bisericii aduse lui Hristos, care se înalţă asemenea fumului de tămâie la Prestolul Slavei Sfintei Treimi.

2. Liturghia catehumenilor
- Binecuvântarea Împărăţiei
Începutul Liturghiei îl face binecuvântarea Împărăţiei: “Binecuvântată este Împărăţia a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh... ”. În Liturghie creştinul e situat dincolo de temporalitate şi spaţialitate, el trăind cu anticipare timpul eshatologic, al Împărăţiei ce va să vină. Formula de început a Sfintei Liturghii prezintă o deosebită importanţă în plan dogmatic, întrucât “Împărăţia lui Dumnezeu este conţinutul vieţii creştine” ea este “cunoaşterea lui Dumnezeu... unirea cu El şi viaţa întru El” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 143). Binecuvântarea de început este importantă întrucât ea vesteşte faptul că putem să moştenim din nou, ceea ce am pierdut odată cu căderea lui Adam, adică Împărăţia cea veşnică. Împărăţia e Treimică, însă în deplină unitate “pentru că Dumnezeu nu e cunoscut ca un monarh singuratic, ci ca desăvârşita comuniune de trei Persoane” (Paul Evdokimov, Rugul aprins, p. 87). Comuniunea credincioşilor din Liturghie, are deci ca temei ultim unitatea Treimică, ce implică unitatea Bisericii. Împărăţia lui Dumnezeu este una “a iubirii între Tatăl şi fiii înfiaţi de Fiul şi dăruiţi cu totul în Fiul Tatălui.” (Paul Evdokimov, Rugul aprins, p. 87). Preotul, binecuvântând Împărăţia îl închipuieşte pe Hristos, care prin propria Sa jertfă a intrat în Sfânta Sfintelor din Cer, mijlocind pentru iertarea păcatelor noastre şi reprimirea noastră în sânul Părintelui. Hristos face însă numai începutul “reintegrării” noastre în Împărăţia Sa, sarcina fiind în acelaşi timp şi a noastră. Omul, cu libertatea îngustată de consecinţele păcatului, caută să redobândească libertatea dintru începuturi, libertatea fiului lui Dumnezeu, integrat în Împărăţia iubirii  Acestuia. Binecuvântând această Împărăţie la începutul Sfintei Liturghii, o cerem de fapt, o dorim vie şi actualizată prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, p. 30). Apoi, semnul crucii cu care preotul însemnează antimisul în momentul rostirii binecuvântării e dovada faptului că Treimea stă în legătură cu Crucea şi că mântuirea noastră s-a
realizat prin răstignirea şi moartea pe cruce a Cuvântului.
- Ectenia mare
După rostirea binecuvântării, urmează ectenia mare, care începe cu cerea “Cu pace Domnului să ne rugăm”. Sensul acestei cereri este pe de o parte învrednicirea noastră de pacea Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte în dobândirea păcii noastre faţă de patimi “care sfâşie unitatea din noi şi dintre noi... Împărăţia lui Dumnezeu este pace şi unde nu este pace, nu em nici bucurie şi nici dreptate” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune..., p. 163). Cerem apoi de la Dumnezeu “pacea de sus şi mântuirea sufletelor noastre”, în sensul că“trebuie să ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care stă în putinţa noastră şi după aceea cerem de la Dumnezeu pacea Lui” (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii,p. 32). Este de fapt afirmată în această cerere a ecteniei relaţia teandrică om – Hristos. Ajutorul lui Dumnezeu e de trebuinţă apoi pentru “pacea a toată lumea şi bunăstarea Bisericii”, fiind pus în evidenţă în acest mod atributul lui Dumnezeu de Creator şi Proniator al lumii. “Biserica este lăsată în lume pentru a mărturisi pe Hristos şi Împărăţia Lui şi Bisericii” de
fapt “îi este încredinţată lucrarea Lui” (Alexandre Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei,p.62). Şi aici aflăm temeiul rugăciunii şi mijlocirii noastre pentru aşezământul Bisericii. Rugăciunea are apoi în vedere “unirea tuturor”, întrucât “unitatea tuturor în Dumnezeu alcătuieşte ultimul scop al creaţiei şi mântuirii... Biserica se roagă pentru depăşirea tuturor dezbinărilor” (Ibidem). Prin rugăciunea unităţii “cerem această pace de la Dumnezeu şi unirea Bisericilor,



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti liberi sa-mi comentati gandurile